VIII

Periplu liric (continuare)

Tot neastâmpărul a făcut-o să pregătească anul acesta o carte sub titlul "Dimensiunea timp", culegere de articole publicate de-a lungul vremii în diverse ziare, prezentate la radio Bucureşti, Radio Paris sau la Europa Liberă.

În paralel a pregătit şi a tipărit cartea scrisă de soţul său, cunoscutul om de radio, regretatul Ion Marinca, cu titlul "Marele Stăpân"; povestiri din viaţa animalelor sălbatice.

Anul trecut şi-a procurat un calculator şi s-a iniţiat în tainele lui, redactând de la tastatură cartea "Periplu liric". direct în Word, ceea ce mulţi tineri scriitori nu fac.

Să recunoaştem că autoarea acestei cărţi, neastâmpărata Felicia Marinca, este de-a dreptul plăcut… imposibilă.

Mircea Constantinescu


Dimensiunea timp (continuare)
Aşa o ştiu încă de atunci pe Felicia Marinca, plină de idei (uneori încălecându-se), iute în hotărâri (ba chiar pripită uneori), dar cu o intuiţie limpede a valorii, acolo unde era de găsit, şi cu o minunată perseverenţă în impunerea ei până la capăt, - asta este amintirea mea despre Felicia Marinca. Cea de atunci, dar şi cea de azi. Pentru că jumătatea de veac (sau pe aproape) care s-a scurs între timp nu i-a ştirbit calităţile native." Mihai Şora

*

"Atrag atenţia două cumpene cărora Vianu a trebuit să le facă faţă ; prima s-a ivit înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Este vorba despre conflictele de idei, iscate între două grupări de intelectuali, din prima făceau parte Nechifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, P.P. Panaitescu, care îşi exprimau ortodoxismul şi naţionalismul în revista Gândirea, în cea de-a doua grupare, figurile marcante erau Perpessicius, Al. Claudian, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, Al. Dima, Edgar Papu, promotorii ideilor democratice.

Momentul culminant al conflictului l-a constituit afirmarea mişcării legionare în plan politic, mişcare ce îşi are rădăcinile în ortodoxism şi naţionalism extremist. Una dintre victimele acestei mişcări a fost pentru o vreme Tudor Vianu care, la venirea la putere a Gărzii de Fier, s-a trezit suspendat de la catedra universitară şi abia cu sprijinul lui Ion Petrovici, ministru în Guvernul Antonescu, izbuteşte să revină la preocupările sale de estetician, formator al tineretului studios." [pag. 171]


Jurnal absurd (continuare)
La fel arată şi cel dăruit familiei. Asta cel puţin are mai toate filele înnegrite de sublinieri, interjecţii, nu lipsesc adnotările pline de reproşuri, de genul: «Nu-i adevărat», «Ce-i asta?»“ (p. 7).

Personajul-cheie al romanului, rămas cu discreţie într-o zonă de penumbră, este astfel un cititor ideal, dispus să lase în urmă viteza, ritmul trepidant al străzii, al existenţei computerizate, spre a se cufunda – epicureic – în voluptatea lecturii, a interiorului: „Toţi citesc pe fugă o ştire, o pilulă, pe stradă, în metrou... Seara, la veioză? Poate unul la zece mii, şi acela cu preţul nesomnului“ (p. 6).

Pledoarie în favoarea lecturii şi a sensibilităţii (uneori puţin cam fastidioasă, ce-i drept, şi frizând tezismul), romanul Feliciei Marinca – o homeopatie sui generis axată pe riscul stenic, debordant – este, în felul său, o replică la inconfortul, neliniştile, spaimele, spiritul maladiv şi obsesiile existenţialiste şi absurdiste. O replică nu atât livrească şi estetizantă, cât, în primul rând, umană, spontană, moderată în patetismul său. Utopista, scriitoarea Florica Rogin – personaj şi voce naraţională, într-o destul de vioaie alternare a planurilor textuale – se obstinează în a pune sub semnul întrebării conţinutul cuvântului „absurd“, cu tot ceea ce implică acesta: imposibilitatea comunicării cu Celalalt, criza identităţii, situarea tragică în faţa „zidului“ (în sens sartrian), sentimentul inutilităţii, „greaţa“... Dogmatismului, rigidităţii, infernului cotidian, agitaţiei, recluziunii, scriitoarea Florica le opune o strategie a evaziunii prin râs, prin ludic, prin reversie şi o etică a rezistenţei stoice în faţa suferinţei:

„Nu, nu voi scrie. E infernal să scrii despre un cutremur. A scris destul presa. (...) Să scriu despre forţa de rezistenţă a unor oameni în faţa suferinţei. Nu. Aceasta o posedă numai spiritele superioare. Râsul şi gluma nu trebuie să fie lăsate doar pe seama mediocrilor. Ţipetele şi văicăreala prelungite nu-s totdeauna cele ce exprimă durerea. Stoicismul, tăcerea au spus întotdeauna mai mult. De-aceea râsul e preferabil plânsului, chiar şi în faţa morţii“ (p. 195).

*

În romanul Feliciei Marinca, personajul principal nu este timpul, cum susţine Ion Bălu în postfaţă. Sau, în orice caz, nu timpul istoric, convenţionalizat, orwellian, nu acela „lipsit de răbdare“ care îi preocupă atât de mult pe scriitorii „obsedantului deceniu“. În falsul jurnal al Floricai Rogin, deceniul dogmatic, epoca ceauşistă sunt repere cronologice înşelătoare, mai mult cadre largi de fundal, pretexte pentru meditaţii atemporale asupra artei (autoarea romanului este şi artist plastic) sau asupra sufletului omenesc ori pentru solilocvii lirice prelungite, unele dintre ele destul de diluate: „Aerul e foarte greu de pictat. Văzduhul? Ozonul? Unii pictori au reuşit. Au pictat aburii. Infernului. Asta încerc eu acum. Să pictez îngerii care zboară prin Infern“ (p. 62-63).

Autoarea îl citează undeva pe Preda, cu formula deja banalizată despre timpul care „nu mai are răbdare“, dar într-un context care arată clar că timpul Jurnalului absurd – subiectiv, particular – e, de fapt, un contra-timp în raport cu evenimentele epocii:

„Brusc, fosta studentă, Florica, îşi aminteşte de şedinţa de sindicat; timpul se dilatase şi se contractase deodată; atunci avea timp şi nu sta să scrie, acum scrie, vai, timpul, dar timpul nu-i mai îngăduie, timpul, vorba unui mare scriitor, «nu mai are răbdare»“ (p. 55).

Timpul Jurnalului absurd este acela al unui Bildungsroman. La fel şi finalul (un mic secret al scriitoarei Florica, o poveste sentimentală „cu happy-end“), care ne aminteşte – încă o dată – de lecturile copilăriei şi de o copilărie a lecturii: simplă, pasionată, anulând distanţa dintre alterităţi printr-o candidă încredere în mirajul şi posibilitatea identificării. 
Bianca Burtă
Jurnal absurd de felicia Marinca în "Observatorul cultural" nr. 65 din 25 iunie 2001

Lacrima incaşului (continuare)

BELIŢI-MĂ, TOVARAŞI

(Autocritică)

Beliţi-mă, tovarăşi,

De sus, din cap şi până-n cur

Şi-apoi jur-împrejur.

Beliţi-mă, sunt vinovat;

Tovarăşul are dreptate

Şi nu degeaba m-a turnat.

Ei, da; Am lipsuri multe

Şi put ca hoitul învechit

De-aceea vreau să fiu belit

Şi nu regret - oricine mă beleşte

Eu ştiu că m-o beli TOVĂRĂŞEŞTE,

cinstit, principial,

aşa tovarăşi,

să nu mai vegetez,

să nu mai infectez

tot mediul social.

Voi apărea mai ponderat, mai luminos,

aşa, ca critica făcută de sus în jos.

Candid, precum noul-născut, eu voi apare iarăşi:

Sunt de acord... Beliţi-mă, tovarăşi!

Îmi stau păcatele clădite stivă;

mă veţi beli acum? Global?

sau mă beliţi eşalonat, în perspectivă?

Eu ştiu că mă beliţi în scopul

şi-n spre... exact "bincle" meu...

Îmi iau angajamentul

că n-am să zic: Văleu!

Dar de-oi ceti în vreun proces-verbal

că m-aţi belit formal

oi prinde brişca Tovărăşeşte

şi Eu am să vă-nvăţ cum se Beleşte.

(dec. 1972)

*

N.B.

În noiembrie 1969 a avut loc "Reorganizarea Editurilor"; am emis atunci, cu voce tare, două fraze: "A început atacul la adresa culturii. Se distruge Gallimardul nostru" (Era vorba de E.P.L.). Am fost invitată la Consiliul Culturii care m-a anunţat că sunt transferată la o altă editură si, - "dacă nu renunţ la anumite aprecieri, va fi mai rău". În noaptea de Anul Nou am patinat pe aleile din Drumul Taberei până am ajuns la sanatoriul Baloteşti. Acolo am conceput poezia şi un roman.

Am recitat-o pentru prima oară la Ierusalim în 1973, într-un grup de prieteni din ţară. Un domn m-a întrebat dacă vreau să fiu bogată şi să-mi pună poezia în scenă la Teatrul din Tel-Aviv. Am răspuns cu Tăcerea. Oare-am greşit?

A doua oară am recitat-o la Casa Scriitorilor (Bucureşti) la 21.V.1974, tot într-un grup de prieteni. Ulterior, am primit propunerea de a lucra undeva, mai sus, cu un salariu mare. Am tăcut. În scurt timp mi s-a desfiinţat postul de redactor principal din noua Editura (fusesem avansată). A urmat o şomerie de 12 ani, timp în care am croşetat pentru Fondul Plastic, pentru artiste, ca să pot trai şi ca să-mi ajut şi mama, care nu avea pensie. În 1978 am scris şi poezii de curtoazie pentru a-mi apărea romanul antidogmatic, "O fată imposibilă" depus în 1977 la Editura Albatros. Studiasem pictura cu un elev al lui Tonitza, aşa că am reînceput sa pictez. Am scris încă un roman. Unul a fost distins cu Premiul Academici Române, celalalt este depus la Cartea Româneasca din 5 iulie 1988. Un grup de oameni de ştiinţă, în frunte cu profesorii mei Alexandru Graur şi Alexandru Rosetti (odihnească-i Dumnezeu în pace), nu m-a lăsat de izbelişte. Dintre scriitori, doar pe acest spirit universalist îl citez: Ştefan Augustin Doinaş. Mai ales că începuse şi derularea unui proces la Tribunal (cu eşec) pentru obţinerea postului, desfiinţat abuziv.

După Revoluţie poezia a reintrat în scenă; la cererea colegilor am recitat-o la Sala Palatului, în aprilie 1990, la Conferinţa Scriitorilor.

A fost radiodifuzată în ciclul BANUL-MARCA, în mai 1990. A apărut în revista RADIX (Belgia), de sub patronajul Academiei Europene de Artă, in nr. 19 din 1991.

*

DE FELICIA

De poezia Feliciei Marinca avem stimă dar şi sărutare. Stima ne priveşte, sărutarea este de citit.

Pe acest drag al meu de poet (adeseori considerând ce a fi femeie e o ruşine a plopului, a câmpului şi a luptei), - îl însoţim în sensibilitate, ne simţim alături de ea, la Acasa noastre cea veche şi cea adolescentă.

0 fi fiind Felicia Marinca (ce nume, Doamne, pentru o floare!) Femeie dar noi cititorii ei o luarăm drept poet. Om fi greşit noi, o fi greşit ea, e o întrebare atît de blajină, incît îţi vine să mai citeşti vreo carte sau vreo Mioriţă, să o auzi îngînîndu-se pe sine însăşi în dulce dorul tău.

Mai uitând de-o fi scris de tine, de-o fi scris de altul, Versul frumos e o Duminică a Muncii. Mâna ce-l scrie e asemuitoare limbii ce-l vorbeşte. E gâtul lebedei.

Gâtul lung al lebedei seamănă cu trupul lung al plopului. Este atâta de lung, de prelung, încît el nu este spînzurat; laţul razei de la stea îl sărută.

Felicia Marinca este un nume cu care sunt numiţi plopii, bunăoară, gâturile de la zebre bunăoară şi Feliciile bunaoară.

Podoabă săracă în materialitate şi sublimă în cuvînt.

Nichita Stănescu

Revista "Orizont", 15 ianuarie, 1981

*

Poeta realizează magic o anumită demiurgie, aducând în natură ploile pentru oameni, împrăştiindu-le prin holde sau dând aripi timpului rămas în urmă.

Emil Manu 

Freamăt în Revista "Luceafărul", 4 noiembrie, 1968

*

Poeta pare o debutantă numai din punct de vedere tipografic; maturitatea gândirii lirice, echilibrul ritmului, concizia perioadei totul arată că ne aflam în faţa unui poet ce-şi caută mijloacele sale de expresie.

Miron-Radu Paraschivescu

Referat la cartea de debut, Văleni de Munte, mai 1963

*

Există în poezia Feliciei Marinca un filon filosofic ce îşi extrage substanţa dintr-o problematică similară cu aceea dezvoltată de Arghezi în Psalmi.

Trăirile imediate, intens senzoriale, sunt continuu dublate de un plan meditativ, ce proiectează emoţia pe dimensiuni general-umane.

Poemele respiră un autentic dramatism.

Ion Bălu

*

Alături şi îmbinat cu sentimentul naturii se percepe în poezia Feliciei Marinca un simţ adânc şi sincer al timpului, al trecerii timpului dar fără melancolia care însoţeşte de obicei ideea vremelniciei. Sensibilitatea ascuţită, dar robustă a poetei respinge asemenea efuzii, care au devenit, de astfel, clişeu uzat. Timpul nu mai este socotit un duşman (aşa cum îl socoteşte Baudelaire într-un sonet celebru.

Al. Philippide

*

Creaţia poetică a Feliciei Marinca s-a bucurat de o unanimă apreciere din partea unor personalităţi ale scrisului nostru.

Al. Philippide a apreciat sensibilitatea robustă, conexiunea originală a temelor naturii şi timpului, capacitatea de a trece datele lumii exterioare printr-un rafinat filtru interior. M. R. Paraschivescu a omagiat-o pentru maturitatea lirică.

Ştefan Augustin Doinaş

Recomandare pentru Uniune, Bucureşti, 15 septembrie 1978

Opinii critice

Plîngînd, rîzînd, căutînd cu însetare şi regăsind, iubind, suferind, jucîndu-se şi întristîndu-se, Felicia Marinca, îşi iscodeşte sufletul, cărţile, natura, cerîndu-le făra să pară că tînjeşte după un răspuns, certitudini, puncte de sprijin. Proiectîndu-se proteic în ipostaze mitice, încearcă să se explice pe sine, regăsindu-se în fiecare dintre aceia care poartă o trăsătură etern umană în numele lor nepieritor. Şi din treaptă în treaptă ajunge pînă la obîrşiile veşnic neliniştitoare pentru fiinţa omenească. Cu atît mai mult în acea ordine a absolutului nu reuşeşte să se regăsească şi, întorcîndu-se din nou înspre sine, mărturiseşte nu recunoaşterea, nu neputinţa de a pătrunde în zonele cele mai adînci, ci o vocaţie manifestă, a unei dăruiri către lume, o generozitate a risipirii în marele tot.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga

(Revista "Familia", Nr.1 ianuarie, 1981)

*

 Felicia Marinca - Lacrima incaşului - Editura Metropol, 1993

"cânt pur şi simplu în moloz şi scriu ... ceva / pe-o piatră în ger". Pare a fi destinul Feliciei Marinca să locuiască în lacrimă privind un ieftin spectacol de figuranţi. Mai aproape de înţelegerea existenţei - viaţa în creaţia autoarei e o lectură a ziarului de către moarte - sunt cei care mai cred în adevărul cuvântului neclişeizat. Versurile de sertar din placheta "Lacrima incaşului" definesc salvarea unui timp, necesara coborâre în infern, câştigarea libertăţii şi a identităţii: "şi mă ridic să-nvăţ să zbor / şi iarăşi cad, şi-nvăţ să mor". Cheia ascunsă a adevărului, implicarea istorică numesc trupul poemului: scriitura critică. A sune lucrurilor ceea ce sunt ele înseamnă, dincolo de cunoaştere, a menţine unitatea sinelui, a fi deasupra limitei: "pe chipul cerului se urcă / un zid măreţ şi sfidător".

Rămâne mai mult decât cronica unui timp al vieţii. Cronica morţii şi a eternei treceri. Consumată între ură şi mizerie, irosiri şi decepţii, fiinţa, un Iov simbolic prezent în fiecare din noi, măsoară veridicitatea divinităţii. Cearta argheziană hrăneşte revolta. Chinul pe care versul îl ascunde ţine de îndoială: revolta ar putea însemna şi libertate şi limită. Poeta înfruntă acest paradox printr-o Judecată de Apoi, metaforă ce se apropie de esenţa volumului, redând eternul: "Facă-se / şi voia mea / între cele patru puncte cardinale / pe care le străbat mereu / cu umbra trupului meu în formă de cruce.

Unele inegalităţi valorice pot fi semnalate în creaţia autoarei. Spre deosebire de alte cazuri, Felicia Marinca rămâne un talent.

Mihaela Ursu

Viaţa cărţilor, în Revista "Steaua", nr.11, 1994, p.57

*

Intimităţi colective

Poezia înseamnă pentru Felicia Marinca un discurs lucid, o ruptură ironică între iluzia metaforizantă şi meditaţia mocnită.

Din când în când poeta se adresează unui prezumtiv ascultător infantil: "Nu, nu traversa acum / uite-o pisică neagră..." (<Pisica neagră-n limuzină>).

Adevărate poveţe, lecţii despre şi contra mizeriei umane, file din jurnalul unui nebun-înţelegător, unelte drăceşti pentru două mâini "emancipate", obişnuite fie cu senzualitatea şansei, fie cu loviturile destinului negru, poemele din volumul "Lacrima incaşuţui" (editura Metropol, 1993) conţin un lexic extrem de bogat, evoluând de la competenţa cuvântului biblic, tradiţional, la exaltarea semantică a neologismelor, de la libertatea interpretativă a onomatopeelor, la incisivitatea militarizată a punctelor de suspensie: "Ce doreşti? / Uite-aşa... Să merg pe drumeagul acesta în tihnă... Libertate" (<Augias>).

Poeziile aparţin unor perioade diferite, aduse în paginile cărţii dintr-un sertar biologic, amprentat de preocupările poetei pentru răsucirile trupului şi sufletului. îndosariate (înseriate) parcă de o atemporală "vorbăluire": "Îmi iau sandalele-n mână şi spun / "Slavă ţie că m-ai omorât numai pe jumătate - / (jumătate murisem eu, de mult)" (<Ora spaimei>). Versul se zvârcoleşte prins în laţuri interogative: "V-a rezolvat problema de spaţiu locativ? / A corespuns vreunui alt imperativ? / O fi motiv de productivitate? / De beneficiu-n fiecare carte? / Sau cota de salarizare / Sau fondul de documentare?" (<De ce-aţi vândut pianul?>).Jeturi de tandreţe ludică alternează cu gesturi de spaimă ori resemnare: "De-o fi ca să mă satur / de-atâta dulce - somn etern - / voi învia şi-oi învăţa pe îngeri / să zboare prin infern" într-o permanentă harţă cu lumea mincinoasă, murdară, perfidă, hulpavă, Felicia Marinca nu-şi investeşte versul cu perversitate stilistică; îl învaţă mai degrabă să atace, să-şi arate fără ruşine viscerele alcătuirii sale. Gârbovită de propria căutare-găsire-pierdere, poeta murmură urletul furiei. al intimităţii colectivizate ab ovo; ea îşi dezveleşte tatuajele conspirative prin simpla sfâşiere a rochiei proletare.

Volumul poartă titlul unei balade scrise în 1984 şi dedicată unui "Înţelept" care i-a dăruit în 1978 autoarei drept mărţişor, un incaş (apud. F.M.)

Uneori poemele scurte (lăsând impresia comunicării fireşti) par deschideri de fereastră înspre întunecimi incomprehensibile: "De vorba cu mine castanul / şi-a aplecat un policandru ruginit / candele goale, neaprinse / uleiul s-a sfârşit din ele..., / În infinit şi Prometeu şi-a stins făclia"

(<Şi Prometeu…>). Versuri minutare? Fotografii cu sonerie.

Influenţa argheziană (în creaţiile de tinereţe) se evaporă de-a lungul vremii, găsindu-şi în versul fără rimă toată puterea unei lirici originale.

Putem expune tematica acestei lirici prin enumerarea câtorva titluri: "Banul, Marca", "Discurs în cimitir" (din capitolul <Banul... Marca>), "Trei colocvii între "Savant" şi "Poet", "Acuma fierbe ;i za'ul", "Ce mai faci eul meu?", "Ai grijă de portofel", "Cheamă-l pe Iov" (din capitolul <De-a baba neoarba>), "Şi Prometeu", "Golgota", "Sodoma", "Frumosul securist prin faţa Geocondei" (din capitolul <Periplu>), "Lacrima incaşului" (din capitolul <Lacrima incaşului>), "Beliţi-mă, tovarăşi!" (din capitolul <Istoria unei poezii şi urmările ei>).

Ultimele pagini ale volumului cuprind referirile unor importanţi scriitori, la creaţia Feliciei Marinca. Astfel, Nichita Stănescu scria: "De poezia Feliciei Marinca avem dar şi sărutare". Emil Manu nota în 1915: "Poeta realizează magic o anumită demiurgie...". Miron Radu Paraschivescu : Ne aflăm în faţa unui poet ce-şi caută mijloacele sale de expresie" (1963). Al. Philippide: "Sensibilitatea ascuţită, dar robustă a poetei respinge asemenea efuzii, care au devenit, de altfel, cliseu uzat". Ştefan Augustin Doinaş: "Creaţia poetică a Feliciei Marinca s-a bucurat de-o unanimă apreciere din partea unor personalităţi ale scrisului nostru" (1978).

Să nu trecem cu vederea sublinierea autoarei de la pagina nr.7: "Această plachetă de versuri a stat 9 ani în sertarele Editurii Eminescu". De fapt, volumul "Lacrima incaşului" se constituie din plachete manuscris: "De-a baba neoarba", "Zar pe şase", "Banul... Marca" şi ."Periplu". Felicia Marinca scrie despre Felicia Marinca: "Şomeră 12 ani sub dictatură, F.M., scriitoare şi pictoriţă este membre titulară a Uniunii Scriitorilor din România şi membră activă a S.P.A.F. (Franţa).

Rodica Drăghincescu

Revista Minrerva nr.39-40, 1994. (Dar de ce p.3?)

*

"Fantezia este în raport cu imaginaţia - spune Emile Faguet - ceea ce e adolescenţa în raport cu tinereţea e agilitatea, supleţea şi zburdălnicia facultăţii noastre creatoare, un foc nobil şi uşor care se aşează într-o clipă pe o mie de lucruri şi le luminează cu sclipiri trecătoare. E un divertisment al marilor poeţi şi cea mai înaltă treaptă pe care o ating poeţii secundari." Marcel Raymond, avându-i în vedere pe "fanteziştii" francezi de la începutul secolului, notează la rândul său că "singura libertate de care ei se bucură şi pe care o revendică e de a întinde puţin coarda ce îi leagă de viaţa reală". Sunt formule care, în imprecizia lor sugestivă, rămân aplicabile şi poeţilor români.

Peisajul literar al ultimelor două decenii semnalează, cum spuneam, aberaţia unei noi generaţii de fantezişti, din care face parte şi Felicia Marinca. Cu un calm dezarmant şi pe tonul celei mai banale conversaţii, ea ne introduce într-o lume a închipuirii neîngrădite, în care "bufniţa fuge cu aripi de re minor", în care omul şi calul se acuză reciproc că ar purta ochelari de cal, în care labele de cârtiţă se prefac în aripi de albatros, în care, din ordinul lui Caligula, în ghene şi în canale se toarnă "Madame Rochas", în care, din pălăria vrăjitorului, poţi cumpăra ouă de struţ, ramuri de corali, cranii de chefali descărnaţi, până şi o frântură din corabia lui magellan. Chiar textele de strictă convergenţă cu realitatea îi acordă acesteia un nimb fabulos. Aşa, bună-oară, balada Frumosului securist, ce"-n fiecare zi îşi face ronda / cu pas egal pe sub fereastra mea. / E mai frunos decât Gioconda / Şi nu mai prost ca ea. // Priveşte atent în jur şi peste tot / Pieziş şi general, sensibil - / E sigur că în zona lui / Totul e vulnerabil şi posibil." Că lucrurile stau într-adevăr astfel o dovedeşte obiectul straniu care cade şi se sparge cu zgomot, împrştiind pete albe pe trotuar. Diagnosticul bravului securist ne pune inima la loc: fusese un biet borcan de iaurt. Memorabil este sfârşitul baladei, destăinuind solidaritatea dintre victimă şi călău: "Dacă-ntr-o zi va fi să nu-l mai văd / Destinuo meu se va schimba-n vreun fel? / Oare-aş putea să-mi reconstitui viaţa / Făcând abstracţie de el?".

Poezia a fost scrisă în febriarie "83. Au trecut de atunci 10 ani şi, cu permisiunea autoarei, putem răspunde printr-un post-scriptum: "Azi nu-l mai întâlnesc pe strada veche / Frumosul securist pe unde-o fi? / Un gând ascuns îmi susură-n ureche: În S.R.L. sau poate-n S.R.I."

Luciditatea ironică a fanteziştilor permite lirismului să supravieţuiască într-un mediu indiferent sau ostil. Folosind ea însăşi mecanismele disimulării, Felicia Marinca îşi asumă concomitent avantajele şi riscul acesteia: "Ce nuntă, ce miri, ce popor / ca frunze tomnatice zboară / ce gând leşietic de dor, / ca freamăt de palidă viaţă, / ce armură fragilă bogată cu aţă!" Imaginaţia armurii vulnerabile rămâne emblematică pentru întregul demers al poetei, Forţa ei izorăşte din fragilitate, ca a trestiei lui Pascal.

Ştefan Cazimir

(în Cuvântul de prezentare la lansarea cărţii la librăria "Mihail Sadoveanu,"10.XII.1993)

*

Poemul parabolă intitulat "Lacrima incaşului" aparţine artistei plastice, scriitoarei Felicia Marinca.

Potrivit mărturisirii sale, această creaţie enigmatică a fost prilejuită de primirea (din partea unui cunoscut filosof preocupat de istoria civilizaţiilor) a unui talisman incas, fapt în măsură să declanşeze în conştiinţa autoarei un fel de iluminare privind drama colectivităţilor amerindiene în procesul colonizării spaniole.

Poemul prezintă o desfăşurare diagonală pe o temă filosofică: sensul vieţii. Un dârz urmaş al neamului inca se confruntă cu aroganţa unui "gringo" intrigat, se pare, de seninătatea blândă, de împăcarea cu sine a acestuia.

"Spune-mi sensul vieţii" întrebarea colonizatorului se referă mai degrabă la sentimentul său intim că pământul pe care s-au înstăpânit ai săi prin cruce, stâlp al infamiei şi frânghie a fost mormântul unei unmanităţi sacrificate să moară inutil.

Povestea incaşului este iniţiatică şi fără nimic elocvent; ea mai degrabă stă sub semnul resemnării celui ce-şi acceptă destinul, chiar şi dacă acesta înseamnă în bună măsură anularea unor documente ancestrale de existenţă şi de civilizaţie înaintată.

"Lacrima incaşului" devine în primul rând, prin monologul actantului liric, atent la marile valori ale vieţii, iubire, credinţă, adoraţia naturii, statornicia, comuniunea dintre om şi semnele firii, despre atotputernicia luminii.

În consecinţă, inchizitorialul stăpân spaniol primeşte un răspuns pe măsura patosului cu care-şi trăia de fapt nimicnicia condiţiei sale:

"O, seniore,

Sfântul secret al morţii

uşor l-ai învăţat.

Prea Sfântul rost al vieţii

Tu n-ai şă-l ştii vreodat.

Trăieşti pe nicăieri şi de trăieşti

nici nu se ştie.

Eu mor la mine acasă

trăi-voi în vecie.

Nu moartea ne despare, ci viaţa

Ne-nţeleasă."

Aforismul din final pune accent pe lacrimă ca pe o formă sublimă de concretizare a luminii, a înţelepciunii, fustifică tema poemului.

Tatiana Rădulescu

(unde oare?)

O fată imposibilă (continuare)
Volumul al II-lea ar fi trebuit să apară la Editura Cartea Românescă, Bucureşti, în 1988 dar...

S-a modificat şi registrul narativ. Relatarea la persoana a III-a interfera continuu cu naraţiunea la persoana I, ceea ce conferă cărţii un plus de autenticitate. S-au diminuat, în acelaşi timp, indicii prezenţei în text a naratorului, ceea ce imprimă romanului o pronunţată modernitate.

Felicia Marinca scoate în relief două etape existenţiale (distincte din viaţa personajului principal: vârsta celei dintâti tinereţi şi anii maturităţii depline. Studentă. Florica Rogin a rămas aceeaşi fermecătoare adolescentă, din primul volum, o fată cu un comportament neconvenţional, care străbate spaţiul unei epoci dogmatice, refuzând încorsetarea

gândirii individuale.

În ipostaza maturităţii intelectuale, fata de odinioară, care scria nopţile versuri "cu strofe multe, cu rimă", este astăzi scriitoare reputată, cunoscută, ce trăieşte într-un prezent trepidant, solicitată permanent de redacţiile periodicelor literare F1orica Rogin străbate în acelaşi timp şi spaţiul unor intense trăiri sufleteşti, obsedată de gravele întrebări de totdeauna ale fiinţei: "Care a fost rostul meu pe pământ? Ce sens am dat eu vieţii mele?"

Felicia Marinca şi-a construit cartea pe ideea filosofică a ireversibilităţii temporale. Florica Rogin receptează trecerea timpului dintr-o dublă perspectivă, corespunzătoare celor două vârste biologice. Perspectiva duală impune şi modalităţilor narative o funcţionalitate diferită.

Studentă, Florica Rogin trăieşte senzaţia că are întreaga viaţă înainte şi tocmai de accea evenimentele în care este implicată: şedinţa de sindicat. întâmplările cu profesorul de istorie, Festivalul Mondial al Tineretului din vara anului l953 s.a. asemănătoare sunt narate lent, în concordanţă cu leneşa curgere a vremii. Apropierea afectivă de evenimente, vibranta trăire lăuntrică în faţa întâmplărilor devenite de acum "istorie", interferă cu solara detaşare (de trecut. Dimpotrivă, în anii maturităţii, trecerea timpului este percepută acut, uneori cu spaimă, alteori cu dureroasă resemnare, dar mereu cu aceeaşi adâncă sensibilitate.

Una din notele originale ale romanului constă în faptul că acuta prezenţă în actualitate este construită pe un alt registru narativ. Felicia Marinca renunţă la perspectiva prozatorului omniscient şi îşi lasă personajul să acţioneze sub impulsul propriilor lui trăiri interioare. Monologul interior se întretaie cu introspecţia, dialogul cu sinele şi umbra fetei de odinioară se întâlneşte cu analiza propriilor stăriri sufleteşti, într-o naraţiune trepidantă, în care predomină mini-secvenţe narative, cele mai multe scoase din Jurnalul absurd al scriitoarei, reflecţiile etice, prozele scurte, "pilulele". tabletele, notele de călătorie din Italia, Franţa, Egipt. Treptat, treptat, cadrul este lărgit pe orizontală, cu intenţie exhaustivă. Peste oameni şi evenimente trece o privire proaspătă, lipsită de prejudecăţi, în care investigaţia psihologică se îmbină cu analiza sobră a fenomenelor sociale.

Aparent, aceste modalităţi narative se subordonează structurii unui colaj obişnuit. În realitate, ele au o funcţionalitate estetică. Felicia Marinca încearcă astfel - şi izbuteşte - să surprindă, prin suprapunerea de timpuri narative, de întâmplări şi stări de conştiinţă simultaneitatea existenţei şi a trăirilor interioare, să strângă într-un text coerent totalitatea actelor psihice şi comportamentale, desfăşurate în acelaşi spaţiu temporal.

Evident, modalităţile narative utilizate de Felicia Marinca nu se singularizează. În literatura noastră contemporană, procedeul simultaneităţii a fost aplicat de Francisc Păcurariu în romanul Tatuajele nu se lasă la garderobă. Iar în literatura universală de la John Dos Passos la mai modestul portughez Rafael Sancez Perlosio. străduinţa cuprinderii simultane a aspectelor diverse ale existenţei a cunoscut felurite grade de deschidere.

Numeroase secvenţe se ridică deasupra mediei. Amintim, în acest sens, pledoaria unui magistrat, p. 84-85, secvenţele despre "extragerea conştientă", p. 85-87, elogiul adus muncii intelectuale p. 51-56, istovitoarea muncă a scriitorului într-o singurătate copleşitoare, p, 168-170, meditaţiile pe marginea gloriei şi a mediocrităţii, p. 68-70, numeroasele reflecţii ecologice şi mai cu seamă numeroasele gânduri şi opinii cu caracter moral. Superioară. prin emoţia inclusă, este secvenţa "premiului Academiei", p. 138-143 etc., etc.

Timpul naraţiunii se transformă astfel, insesizabil, într-un timp al judecăţilor morale.

Menţionăm şi modernitatea expresiei lingvistice. Fraza este supravegheată atent, redactarea, concisă, textul narativ în întregime respiră o elevată intelectualitate.

Pregnanţa plastică a personajelor, autenticitatea lor psihologică, tehnica simetriilor şi a contrastelor, tensiunea intelectuală a replicilor, dar şi a reflecţiilor etice, deschid romanul spre imprevizibilul existenţei.

În concluzie, volumul al II-lea al romanului 0 fată imposibilă, primul volum fiind distins cu premiul Academiei Române, datorită valorii lui artistice -, este o carte modernă, cu o structură compoziţională echilibrată în care tradiţia se îmbină armonios cu originalitatea adâncă, un roman prin intermediul căruia Felicia Marinca ne oferă o viziune profundă asupra realităţii. De aceea, consider că prin editarea volumului al II-lea din romanul 0 fată imposiblă de Felicia Marinca, Editura Cartea Românească va oferi prozei contemporane nu un simplu volum de bibliografie, ci o carte de referinţă, pentru cititori şi critică.

Ion Bălu

iunie, 1987

*

Profesoara de limba română ne-a dat de citit o carte şi sincer nu ştiam ce carte să citesc. Am mers la o prietenă iar ea mi-a recomandat această carte. Începând să citesc cartea, am devenit dependentă de ea. Am terminat cartea dar mi-ar fi plăcut să citesc toată viaţa această carte, să fie nesfârşită, să învăţ din greşelile Floricăi. Aş fi vrut să găsesc şi rezumatul la această carte dar o să-l fac chiar eu şi poate o să-l public.
(beliganandreea@yahoo.com)


Freamăt (continuare)
Sentimentul naturii nu are nevoie de descripţii lungi ca să se facă simţit. Pitorescul nu este absolut necesar pentru exprimarea lui. Este ceea ce autoarea Freamătului a înţeles foarte bine. Trăsături scurte dar alese în chip potrivit sînt suficiente pentru a schiţa un tablou. Natura în acest volum este evocată de multet ori fie direct, fie prin imagini sau comparaţii ce se referă la natură:

Am vrut să urmăresc, odată,

un izvor

din crestele de munţi

şi pînă-n lanuri verzi (...)

Dar l-am pierdut pe drum,

cînd firu-i argintiu

purtat de dor s-a-ngemănat

cu alt izvor (...)

De-atunci îl cat mereu.

Îmi cat izvorul...

Faptul din natură serveşte, aşa cum se vede, la ilustrarea unui gînd poetic. Aici se produce îmbinarea celor două moduri de creaţie poetică de care am vorbit, acela al răspîndirii eului în lumea exterioară şi acela al transfigurării interioare, aşa cum se întîmplă şi în Lebăda:

Cercuri albe de-argint

veneau să-mbrăţişeze trestiile.

Liniştea era împietrită

în arcada cu plisc de corali.

Ecoul paşilor au alungat lebăda,

si trestiile au rămas pustii.

O linie alba pe cer

fîlfîia din aripi,

în căutarea universului furat.

Alături şi îmbinat cu sentimentul naturii se percepe în aceste poezii un simţ adînc şi sincer al timpului, al trecerii timpului, dar fără melancolia care însoţeşte de obicei ideea vremelniciei. Sensibilitatea ascuţită dar robustă a poetei respinge asemenea efuzii care au devenit, de altfel, de multă vreme clişeu uzat. Timpul nu mai este socotit un duşman (aşa cum îl socoteşte Baudelaire într-un sonet celebru), ci este un prieten, aşa ca în poezia Feliciei Marinca, intitulată Eră:

Merg în pas cu timpul.

Mi se pare că păşesc măsurat şi bine,

şi sînt atentă

la tot ce se desfăşoară;

dar orele

au trecut pe lîngă mine

şi m-au strigat

că am rămas în urmă (...)

Am alergat

din răsputeri

şi am ajuns la marginea pămîntului (...)

- Hei, timpule,

unde eşti?

Aşteaptă-mă!

Şi mi-am alcătuit aripi,

care m-au ridicat

şi m-au purtat

atît de departe,

că-i pun timpului aripi

să mă ajungă!

În această Eră este exprimată, în ritm sincopat şi cu cumpătare în ce priveşte mijloacele, graba vremii noastre,

dar fără febrilitatea ameţitoare care se foloseşte de obicei în tratarea acestei teme, şi fără paroxism.

De primejdia aceasta o fereşte pe Felicia Marinca înclinarea sa fundamentală către concizie şi către evitarea ornamentaţiei pitoreşti, care încarcă şi copleşeşte stilul, fără folos artistic. Poeta cultivă deocamdată, cu predilecţie, versul liber, condus de mişcarea interioară. Din poeziile sale cu vers prozodic regulat se vede însă că stăpîneşte şi meşteşugul constrîngerii formale. Dar, bineînţeles, forma atîrnă de mişcarea interioară, care cere şi hotărăşte versul ce i se potriveşte mai bine, precum şi de fondul de simţire poetică ce nutreşte şi însufleţeşte în chip susţinut acest Freamăt.

Al. Philippide
Cuvânt înainte la acest volum



Poveste neauzită (continuare)

La schit

Au făcut ţarc. Au clădit fînul". Mai sus de ţarc, o vacă păştea nestînjenită de ploaie. Florica scoase un strigăt de bucurie:

- Ei, văcuţă, Rujană, mai e mult pînă la schit? N-auzi?

Dar n-aşteptă răspuns. Era fericită că vedea o vietate domestică. "Trebuie să fie pe-aproape schitul." O pînză cenuşie începu să i se aşeze în faţa ochilor. Căzuse seara. Alerga gîfîind spre vaca ce păştea nepăsătoare. Cînd fu la cîţiva paşi, apăru o turlă de biserică, neagră şi tristă, şi care totuşi a moleşit-o de emoţie. "E schitul! Sînt în Bucovina! Am ajuns în Bucovina! Mai am mult încă de mers, dar nu prin atîtea pustietăţi." Auzise că de la Rarău e drum de căruţă şi în fiecare zi trec oameni. Se apropie de vacă, o netezi pe spinare şi o întrebă:

- Ţie nu ţi-e urît în atîta singurătate? Înţeleg, vrei să spui că e frumos! E tare frumos... Şi mie îmi plac pădurea şi munţii, dar e prea multă singurătate...

Plecă cu paşi uşori, încet. Schitul se arăta cu toate chiliile sale, cu toată biserica, cu grădinile de zarzavat.

O umbră neagră venea spre Florica. Venea poate s-adune vitele rămase pe-afară. Or fi fost mai multe.

- Sărut mîna, părinte.

Era un călugăr destul de bătrîn.

- Să fii binecuvîntată, fiică.

- Aş vrea să dorm la schit, sfinţia voastră, părinte.

- Păi la noi ai să dormi, fiică, unde crezi că în alta parte, că n-ai unde. Hai s-aducem vaca.

Florica alergă numaidecît.

- Hai, Rujană, acasă, hai să ne culcăm!

- Gherghina o cheamă, fiică.

- Hai, Gherghino, hai, ca s-a făcut noapte!

Vaca intră într-un grajd, în care călugării mai aduseseră vreo trei vaci.

- Eşti udă toată, fiică. Intră.

În chilie era curat şi cald. Focul ardea frumos, cu pîlpîieli, în ciuda ploii de-afară. Călugărul ieşi şi intră numaidecît cu o cămaşă lungă, veche, o lipi de sobă cîteva minute, apoi i-o dădu Floricăi.

- Îmbracă-te, fiică! Eu mă duc să mulg vaca. Stai la sobă, că altfel ai să boleşti Eşti udă rău. Te îmbolnăveşti de plămîni. Vezi că ţi-am pus pe masă nişte plăcinte.

- Plăcinte! izbucni Florica.

Se repezi la masă. Văzu patru plăcinte rumenite, din care ieşise brînza dospită prin aluat. Nu-i venea să creadă. De mult nu mîncase plăcinte cu brînză. "Şi-apoi, cum mănîncă plăcinte călugării ? se întrebă deodată Florica. Doar ei postesc întotdeauna." Aşa ştia ea de la mamă-sa. "Poate că sînt şi zile în care ei mănîncă plăcinte. Sau poate le-o fi adus cineva din satele de lîngă Rarău." Luă neîncrezătoare o plăcinta şi o mîncă cu lăcomie, din două înghiţituri. Mai mîncă una, şi încă una. Se îmbrăcă apoi cu cămăşoiul acela lung, ce rămînea jumătate pe podele. Era cald şi plăcut. Simţi o greaţă însă, care-i întoarse stomacul pe dos. Nu era obişnuită cu mîncare aşa de bună şi de multă.

Părintele intră în casă cu doniţa de lapte şi nu se prea uită la Florica. Să fi avut vreo şaizeci de ani. Dar nu se stăpîni şi o privi totuşi dojenitor, întrebînd-o:

- Ai păcătuit, fiică?

- Da, părinte, spuse Florica din toată inima, crezînd că răspunde de tot ce făcuse ea de cînd venise pe lume.

Credea că aşa e bine, să recunoşti orice, chiar dacă nu eşti vinovat. Credea că păcătuise cînd îi zisese lui Ciolanu cu căruţa să se ducă dracului.

Părintele Iosaf se gîndea la păcate şi mar grele. Nu-i trecea prin minte că pe vremea asta ar putea să străbată mai bine de o sută de kilometri, decît o fată care a căzut în păcat şi e fugărită de părinţi să se pocăiască, sau fuge chiar ea de la sine peste Rarău, să intre undeva servitoare.

- Eşti prea tînără, fiică... Să te rogi cu smerenie. Ai să fierbi în smoală pînă la brîu.

- Am să... Bine, părinte, da' Ciolanu e şi mai păcătos, ca ia de la alţii cu hapca şi vinde grăunţe de patru ori mai scump de cum le cumpără.

- N-avem dreptul, fiică, să judecăm pe alţii. Pe ei îi judecă Dumnezeu. Noi răspundem fiecare de păcatele noastre... Te culci pe patul ăsta, că-i lîngă sobă, să nu-ţi fie frig... Şi dacă ai vreun pomelnic pentru iertare de păcate, da-l acuma, să facem slujbă la cinci dimineaţa. Eu mă rog pentru toţi păcătoşii, fiică. Dar acum ai nevoie de pomelnic aparte, numai cu numele tău...

- Şi ce să scriu în el, părinte?

- Păi, fiica, nu ştii ce-ai greşit?!

- Îs multe tare, părinte! Nici nu-mi aduc aminte de cîte am greşit. Ăhă!

- E tare rău, fiică. Trebuie să mergi să te dezlegi la un pustnic, dacă eşti aşa păcătoasă. Du-te la Iconiţă, la Pîngăraţi, şi la Suceava, la Sfîntul Ion, la moaşte, şi plăteşte să te dezlege.

"Să mă dezlege, gîndi Florica. De ce să mă dezlege? Să mă dezlege de necazuri, de zile grele, muncite fără bani, de sărăcie să mă dezlege". Da' cît s-a rugat mamă-sa, şi tot n-a dezlegat-o. Mătuşă-sa Filofteia îi spunea să se roage ca să-şi cîştige hrana cea de toate zilele... "Da' pentru asta trebuie sa înveţi, gîndi Florica. Cît să mă rog? Mai bine te-apuci de treabă. Iacă, am să merg la şcoală, că de rugat m-am rugat destul. Că şcoală tot nu vine ea la tine, chiar dacă te rogi zi şi noapte. Am plecat eu la ea."

- Fiică, zise părintele, dacă te tîrgui cu Domnul, să nu-mi mai dai nici un pomelnic. Du-te direct la pustnici. Eu te-am primit că sînt dator să primesc în casa mea orice oaspete păcătos... Sînt dator în faţa lui Dumnezeu să primesc şi pe credincios, şi pe păcătos. Da' păcatele tale-s prea mari, şi nu te poţi spăla cu una cu două. Văd că necuratul a pus stăpînire pe inima şi gîndul tău. Ducă-se pe pustii! făcu părintele semnul crucii în aer, spre patul în care stătea Florica.

Părintele avea de gînd să se culce în camera de-alături, că-şi cărase jarul cînd Florica intrase pe uşă. A şi luat o carte sub braţ şi i-a spus Floricăi:

- Cu numele Domnului pe buze, fiică…

Florica abia aşteptase să-l vadă pe părinte plecînd, ca să se înfăşoare în pătura moale de lînă. "Ce împărăţie! îşi zise oftînd. Curată dumnezeire! Să tot mănînci plăcinte şi să dormi în patul ăsta! Pe urmă parcă mai ai chef să te şi rogi. Mai ales preoţii n-au altceva de lucru, doar de asta au venit la mănăstire." Ei n-au de-a face nici cu perceptorul, ca mamă-sa, nici cu şeful de post. Toţi le aduc bunătăţi... Au pămînt şi vaci. Numai Dumnezeu îi trage la răspundere. Şi asta după moarte...

Se acoperi liniştită. Adormi numaidecît.

La cinci dimineaţa părintele plecase la slujbă. Pe masă era o cană cu lapte. Florica se sculă la răsunetul clopotelor care chemau la utrenie. Bău numaidecît laptele şi mîncă ultima plăcintă. Clopotele băteau fără întrerupere. Se încălţă cu papucii, luă desaga la umăr şi porni. Cartofii miroseau a acreală, se încălziseră peste noapte. Îi aruncă.

Ocoli schitul ieşind pe poarta mare, pe care adusese vaca de cu seară, cu părintele, şi plecă peste fînaţ în sus. Un preot bătrîn trecea la utrenie.

- Părinte, vă rog, zise Florica, spuneţi-i părintelui Iosaf că-i mulţumesc şi-am plecat mai departe, că eu n-am venit numai la schit.

- Bine, fiică, Dumnezeu să te blagoslovească, dar dacă te duci la cabană, nu-i pe aicea drumul. Ia-o înapoi şi treci prin curtea bisericii, ieşi pe cealaltă poartă şi ţii drumul marcat pînă la Babe, sus. Este şi un drum mai scurt, dar nu te duce pe-acolo dacă nu-l cunoşti.

Florica nu mai putu de ciudă cînd află că trebuie să treacă prin faţa bisericii, s-o vadă preoţii că nu se duce la slujbă, ci o ia razna la cabană. De cîte ori n-avea discuţii cu mătuşă-sa Filofteia că se duce la peşte, în loc să se ducă la sfînta biserică. "Mătuşă, am fost duminica trecută. Mă duc şi eu acuma la peşte. Ce dacă mă duc? Duminică nu mîncăm?"

Pleosc! i-a ars o palmă mătuşă-sa. "D-apoi tu mă-nveţi pe mine cînd şi cum se ţine duminica?"

Nu i-a iertat-o Florica asta niciodată, cu toate că i-a zis imediat: "Da' nici nu m-ai făcut mata, ca să mă baţi cînd vrei. Ş-apoi te-nchini destul şi pentru mine!"

Ar fi snopit-o în bătaie s-o fi ajuns din urmă. O chinuiau acum toate aceste amintiri. De data asta se temea Florică să nu dea ochii cu părintele Iosaf, că, după cum văzuse, o mirosise că nu-i în regulă cu cele sfinte. Da' ce, era acum vreme de sfînta biserică? Ar apuca-o întunericul pînă în Cîmpulung, dacă ar mai umbla şi cu lumînări.

Se întoarse, aşadar, cu ciudă şi păşi în urma preotului bătrîn ca iarna trăgîndu-şi basmaua pe ochi. Păşi zdravăn şi, cînd trecu de biserică, auzi în urma ei:

- Stai, fiică, mă duc şi eu la cabană după cumpărături. Să nu te rătăceşti singură.

Florica se buimăci cînd văzu pe părintele Iosaf, apoi se linişti brusc, auzind cuvintele. Uf, bine că n-o chemase la biserică! Dacă mergi la cabană e bine, înseamnă că a uitat să-i mai ceară pomelnicul.

- Sărut mîna, părinte, n-am ştiut că mergi, că te-aşteptam. Am lăsat vorbă de mulţumire, şi mă duceam şi eu, că trece timpul.

- Apoi, într-o oră şi mai bine ajungem, fiică! Luăm drumul scurt, că ăsta-l bat de treizeci de ani.

- De-atunci eşti în mănăstire, părinte? - De mult, fiică!

Au tăcut apoi mai mult de jumătate din drum.

- N-o lua înainte, că nici nu ştii cum te rătăceşti... Da', fiică, spune-mi, pe la alte schite ai mai fost?

- Am fost, părinte, la Durău. ÎL cunosc pe stareţul Varahil. E pictor. A învăţat cu Tonitza, zicea el. Ne-a arătat un tablou cu o căpiţă de fîn într-un arc şi scria Tonitza, şi cu z. I-o dăduse chiar el, Tonitza. Eu fusesem la zmeură, la Lutul-Roşu, sub Ceahlău, şi am coborît cu grupul de femei la Durău. Au venit şi nişte sportivi cu noi, şi cînd i-a chemat să le arate picturile lui, m-am îngrămădit şi eu printre ei. Avea pictat Ceahlăul cu ceaţă multă şi mănăstirea Durău cu pădurea de jur împrejur. Avea pictat un pîrîu repede, repede de tot, făcut cu mult ulei, gros, şi cîţiva mesteceni, şi se pictase chiar şi pe el, cu o cruce mare şi-un laţ de vreo doi metri la gît. Şi eu am pictat Ceahlăul, de-acasă de la mine. Nu e grozav, da' l-a pus mătuşa Ioana în ramă.

Şi-aşa Florica începuse să discute cu părintele. Bine ca n-o întreba iar de-ale bisericii! De-aceea continuă repede:

- Am pictat şi o iarnă cu nişte căprioare, şi-un cocostîrc într-un picior, şi nişte raţe sălbatice. Le-am mai pierdut cu mutatul. Dar sfinţia voastră pictaţi?

Ca de pe altă lume, părintele vorbi:

- Ehe, părintele Varahil e mai tînăr ca mine. A pictat şi pe la noi. El e om mai de lume. Învăţă filozofia.

- Filozofia? se miră Florica.

- Daa, fiică...

- ...Atunci de ce e călugăr şi nu filozof?

- Păi, şi feţele bisericeşti mai greşesc, fiică, în faţa lui Dumnezeu, că-s tot oameni. Şi iar tăcu călugărul vreme îndelungată. Tot Florica începu:

- La noi e secetă, părinte. Mor oamenii de foame şi de tifos. Au murit pe pîrîul nostru vreo şase copii şi-un bătrîn. A dus douăzeci la spital, la Hangu.

- Pedeapsa lui Dumnezeu, fiică. Oamenii-s răi, nu se închină cu credinţă. Florica intră în panică. Mai bine tăcea. Iar ajunge la pomelnicul ei. Şi zise, prefăcîndu-se că n-a auzit:

- Acu' s-au luat măsuri, şi nu mai mor. Curge D.D.T.-ul din pompă ca Bistriţa. Agentul sanitar mi-a spus că au D.D.T., şi pentru mămăligă.

- Şi praf de cenuşă or să mănînce oamenii la sfîrşitul lumii, fiică. Aşa vrea Dumnezeu.

Dar Florica, prefăcîndu-se:

- Ei, Doamne, Doamne, era să mă împiedic! Mai e mult pînă la cabană, părinte?

Călugărul nu răspunse.

Panta era grea. Se urca pieptiş. Era drumul cel mai scurt spre cabană, de-aceea părintele o luase pe-aici.

- Am ajuns, zise deodată părintele Iosaf. Sîntem la cabană în cîteva minute.

Babele se arătară - cît erau de babe - destul de semeţe. Se ridicau în sus ţanţoşe şi albe, ca ceaţa de deasupra lor.

- Ei, de la cabană ai să găseşti poate o ocazie, şi te duce pînă-n Cîmpulung-Est. De-acolo nu mai sînt mulţi kilometri pînă la Cîmpulung în oraş. Mergi cu Domnul, fiică! Am să mă rog pentru păcatele tale.

- Mulţumesc, părinte, sărut mîna!

Florica plecă fericita că scăpase uşor de gura părintelui Iosaf.

(pag. 84-95)

Marie Curie (continuare)

Radioactivitatea în servciul păcii şi a umanităţii

Ar fi prea multe de adăugat ca să amintim ediţiile în limbi străine, studii despre Marie Curie în numeroase ţări ale lumii¹, precum şi în limba română.

Viaţa unui om de ştiinţă poate fi oare atît de palpitantă, de pasionantă încît să stîrnească interesul publicului larg? Fără îndoială că da, pentru că trăim într-un secol al ştiinţei, al atomului, al zborurilor cosmice. Fondatorii ştiinţei unui asemenea secol nu pot, nu trebuie să fie ignoraţi; Marie Curie (Maria Sklodowska) este un clasic al ştiinţei, un fondator al unei ere în ştiinţă, şi de aceea viaţa ei atrage într-o asemenea măsură.

Fericită împrejurare că fiica sa, Eve Curie, a avut darul de a reconstitui - palpitant, pasionant, epopeea epocalei descoperiri ce se numeşte radioactivitatea.

Printre cărţile de gen, lucrarea Evei Curie are structura şi amploarea unei veritabile monografii social-politice. Cochetând cu talentul ei, autoarea "argumentează" la un moment dat, că "Aş fi dorit să am darurile unui scriitor ca să pot arăta...". "Reticenţă" inutilă, pentru că Eve Curie se dovedeşte a fi un cronicar dăruit cu forţă şi talent care ştie să mînuiască faptul particular, documentul inedit astfel încît să le dea o semnificaţie majoră, într-o construcţie amplă şi viguroasă. Starea social-politică a Poloniei la sfîrşit de secol, cînd încă se mai afla în "marea închisoare a popoarelor", care a fost imperiul ţarist; revoluţia rusă din 1905; primul război mondial; descoperirea razelor X si primele lor aplicaţii ; descoperirea radioactivităţii; decizia de a pune la îndemîna umanităţii binefacerile radioactivităţii ; starea de spirit a intelectualităţii şi, în sfîrşit, itinerarul istoric pe care îl reconstituie Eve Curie şi în centrul căruia îşi pune eroii - pe Marie şi Pierre Curie - profund implicaţi prin activitatea lor în tot ce este memorabil pentru binele omenirii constituie substanţa ideatică a acestei vaste monografii de epocă.

Materialul documentar copleşitor despre Pierre Curie - care murise cînd Eve avea doi ani - îl va folosi din Jurnalul Mariei, din Biografia lui Pierre Curie scrisă de Marie şi publicată în 1921 la Paris în colecţia Les grandes hommes de France -, din impunătoarea creaţie a savantului, Oeuvres de Pierre Curie aparută în 1908 sub îngrijirea Societăţii Franceze de Fizică din Paris, prefaţată de Marie Curie. De aceea nu-i de mirare că ea intuieşte şi dezvăluie amănunte din viaţa savanţilor pe care un biograf obişnuit s-ar fi străduit zadarnic să o facă. În plus, avem girul autenticităţii, căci sursa de informare este în mare parte directe. Aşa credem că se şi explică marele succes pe care 1-a avut şi îl are încă accastă carte.

Umorul fin, ironia tonică, uneori şi autoironia reflectă capacitatea autoarei de a se detaşa de fapte, de documente, de a le înfăţişa cu obiectivitate.

Scriind această carte, Eve Curie ne-a înlesnit s-o înţelegem mai bine pe Marie, pe savantă, pe soţie; pe mamă, cît şi pe cei din jurul ei. Cartea reflectă fascinaţia scriitoarei, obiectivă totuşi, care a reuşit să zugrăvească multiplele ipostaze ale geniului feminin, să descopere importanţa unor gesturi aparent neînsemnate ale oamenilor, dar de o profundă semnificaţie. Astfel Eve menţionează cu sensibilitate, printre miile de daruri primite şi o frumoasă scoarţă româmească, ceea ce a însemnat pentru Marie o expresie grăitoare a geniului creator al poporului nostru.

Itinerarul vieţii sale este, pînă la un anumit punct asemănător cu acel al milioanelor de tineri intelectuali, care însetaţi de adevăr, de implinirea prin muncă, îşi căutau cu demnitate singuri calea spre vocaţie, prin lupta cu obstacolele, umilinţele, cu prejudecăţile, cu abuzurile într-un secol în care, catolicismul avea încă în Polonia mai multă căutare decât ştiinţa. Nimeni n-a bănuit, în acel sfîrşit de sceol XIX cînd Maria face primii paşi în viaţă, nici cei din familia sa, nici profesorii de la şcolile pe care le-a urmat; că ea ar putea să aibă alt destin decît cel obişnuit al tinerelor poloneze adică în cel mai fericit caz să absolve un pension particular în care se învăţa franceza, rusa, germana, arareori engleza, şi să devină guvernantă în familii de boiernaşii ori învăţătoare la ţară. Studiile universitare erau interzise fetelor de către biserica catolică, iar ţarismul îngrădea orice manifestare de ordin naţional.

Patriot înflăcărat, ostil obscurantismului reprezentat de opresori, Sklodowski, tatăl Mariei, a suferit nenumărate persecuţii de pe urma vederilor sale progresiste. Ceea ce însă nu-l împiedică să transmită copiilor săi concepţiile sale democratice, aspiraţia spre eliberarea naţională a poporului polonez de sub oprimarea străină.

Solidaritatea tacită între elevi şi profesori, între părinţi şi copii în faţa abuzurilor asupritorilor a conturat caractere dîrze.

Maria visează să studieze la Universitate, ţel pe care însă nu şi-l va putea apropria decît după ce va fi muncit cîţiva ani ca guvernantă. Va ajunge în Franţa numai după ce va fi adunat în sufletu-i tînăr toate amărăciunile celor maturi, durerea pentru ţară, durerea pentru familia ei, pentru destinul ăi ce părea că se ascunde într-o ceaţă de neînlăturat.

Urcată într-un tren de clasa a treia, ghemuită pe un scaun pliant luat de acasă, Maria se îndreaptă nu fără oarecari temeri, dar cu multe speranţe. spre metropola civilizaţiei, Parisul, unde sora ei Bronia ieşise oarecum la liman şi o chema cu insistenţă la studii.

Din clipa în care a ajuns la Paris (1391) şi a păşit în lăcaşul visat să studieze, Maria Sklodowska nu mai seamănă nici cu eleva plină de spaime, nici cu guvernanta supusă de la Szezuki; ea seamănă cu o flacără ce pâlpâie printre oameni, cu o furtună pornită să răscolească universul din rădăcini şi, paradoxal, totodată, cu cel mai umil muritor de rînd care îşi cară cărbunii în spinare, într-un sac, la mansarda în care îşi va petrece anii studenţiei descifrînd formule de fizică şi chimie şi căutînd mistere in fiecare frază pronunţată de marii ei profesori Lippmann², Jean Perrin³, Charles Mourain⁴.

De acum înainte, Maria se dedică în exclusivitate studiului, refuză ideea confortului oferit de sora ei, căsătorită în metropolă (medic şi ea, şi soţul), numai numai pentru nu-si; risipi nici o clipă timpul, rămînînd astfel în universul visului ei - chimia şi fizica - pasiune transmisă de tatăl ei, profesor de chimie şi fizică.

Nici un bărbat, oarecare nu va reuşi să-şi apropie această frumoasă fată, această delicată studentă, care la vîrsta ei deţine deja cunoştinţe egale cu ale unui doctor în ştiinţe. Numai un miracol putea să o ademenească spre ideea unei apropieri. Miracolul avea să apară, dar mult

mai tîrziu, cînd avea 27 de ani, după ani de frustrare şi sacrificii, de adevărat supliciu, pus în slujba muncii, a muncii fără răgaz, care a dus-o în pragul periclitării sănătăţii. Miracolul nu era un mire pur şi simplu, era ţelul vocaţiei sale profesionale, după care jinduia spiritul ei bolnav de pasiunea cunoaşterii; el se numea Pierre Curie, un tînar savant la 35 de ani, care trecuse şi el prin crematoriul unei mari suferinţe sentimentale. Cît de impresionant a prins Eugenie Cotton momentul care aduce revelaţia descoperirii reciproce a celor doi savanţi:

"Emoţia puternică resimţită de Maria Sklodowska cînd l-a întîlnit pe Pierre Curie a fost împărtăşită de tînărul fizician. Pierre Curie a înţeles numaidecît că întîlnise femeia care este în stare să împărtăşească atît visele sale ştiinţifice, cît şi pe cele de fericire. Şocul a fost cu atît mai puternic cu cît el era convins că o astfel de femeie nu putea să existe. Şi de aceea, fără întîrziere, pentru a nu pierde acest prilej minunat, după cîteva săptămîni de la prima întîlnire a cert-o în căsătorie pe Maria Sklodowska."⁵

Viitoarea Marie Curie şi-a luat licenţa în fizică (în 1893) plasîndu-se pe local întîi, apoi în matematici (1391), iar în anul următor devine soţia tînărului savant.

De-aci înainte viaţa Mariei Curie se deosebeşte tot mai mult de cea a miilor de studenţi, care odată licenţiaţi, şi-au considerat drumul studiilor încheiat, titlul unui profesii fiindu-le, în concepţia lor, suficient pentru a-şi găsi un loc onorabil în societate.

Niciodată Marie nu a rîvnit glorie, valori materiale. Cu ea se petrecea un fenomen aparte, caracteristic spiritelor mari, acela al setei permanente de cunoaştere, al spiritului de sacrificiu şi dorinţei de a se de a se pregăti pentru a fi de folos celor din jur, ţării sale, de a pune toate cunoştinţele în slujba umanităţii. Ea se considera reprezentanta unui popor, faţă de care era datoare cu recunoştinţa ei.

Savanta de mai tîrziu va sprijini revoluţia rusă din 1905 trimiţînd fonduri apreciabile comitetelor de acţiune, în Polonia, iar în timpul războiului din 1914-1918 va ajuta Franţa. Ea a fost numită "soldat al marelui război".

Alături de Pierre Curie va contribui la cea mai mare realizare ştiinţifică a secolului XX - Descoperirea radioactivităţii.

¹ Vezi ediţia a IV-a rusă, apărută la Moscova, la Atomizdat; vezi şi lucrarea Marie Curie derriere de la legende, de Robert Reid, tradusă din engleză în franceză, Seuil, 1979; vezi

şi Doamna Curie, Editura Cugetarea, 1939, tradusă de Al. Iacobescu.

² Gabriel Lpippmann (1845-1931). Fizician francez, profesor la Sorbona. Premiul Nobe1 pentru fizică (1908).

³Jean Baptiste Perrin. Fizician francez, profesor universitar la Paris. Premiul Nobel pentru fizică (l926).

⁴ Charles Mourain, fizician francez (l971-1967). A studiat fizica pământului.

⁵ Eugenie Cotton, Cei patru Curie şi radioactivitatea, traducere de Aurelia Zub, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.

Felicia Marinca
Din Prefaţa lucrării prezentată în traducere proprie 

*

Apariţia versiunii româneşti* a unei cărţi memorabile consacrate vieţii autentice a celei ce şi-a confundat mai mult decât oricine, viaţa cu opera - Marie Curie - ne obligă mai întâi la o serie de rememorări necesare. Mute din acestea se afla de altminteri evocate într-o forma artistică de către fiica marei savante, Eve Curie, a cărei carte despre celebra ei mamă a cunoscut o carieră internaţională strălucită, greu comparabilă, prin succesul ei, în veacul nostru chiar cu cele mai răsunătoare best-seller: peste 350 de ediţii a cunoscut doar versiunea originală. Apărută la Editura Gallimard între 1938-1954. Mi-ar fi desigur mai lesne să reproduc aşadar întregi pasaje din recenta tălmăcire românească - elaborată cu un har indubitabil de către Felicia Marinca, versiune ce elimină definitiv o mai veche şi depăşită încercare (Al. Iacobescu - 1939-1942) dar ca om de ştiinţă mă simt chemat acum spre alte "zări" ale vieţii şi operei savantei polono-franceze. Mâi întâi aş simţi, acut, cum spuneam, nevoia de a aminti, fie şi în treacăt, una din cerinţele fundamentale ale Mariei Curie despre deontologia descoperirilor ştiinţifice şi a ştiinţei în genere, văzute ca o datorie de conştiinţă şi ca o punte eroică în relaţia dintre interesul Cercetării şi interesul Societăţii:

"Care este interesul Societăţii? N-ar trebui ca ea să favorizeze înflorirea vocaţiei ştiinţifice? Este ea oare atât de bogată încât să poată sacrifica vocaţiile care i se oferă? Cred mai degrabă că ansamblul de aptitudini cerut de o adevărată vocaţie ştiinţifică este un lucru infinit de preţios şi delicat, o comoară rară, pe care ar fi criminal şi absurd să o pierzi şi asupra căreia trebuie să veghezi cu mare grijă, pentru a-i da toate posibilităţile de dezvoltare...

Fac parte dintre acei ce cred că ştiinţa este foarte frumoasă. Un savant în laboratorul său nu este numai un tehnician: este un copil privind fenomene naturale care îl impresionează ca un basm. Trebuie să avem mijlocul de a comunica acest sentiment şi celor din afară: nu trebuie să lăsăm să se creadă că orice progres ştiinţific se reduce doar la mecanisme, maşini, angrenaje, care de altfel au şi ele frumuseţea lor.

De asemenea nu cred ca în lumea noastră spiritul de aventura va dispărea. Dacă văd în jurul meu ceva ce trăieşte, este tocmai spiritul de aventură care pare de nezdruncinat şi se înrudeşte cu curiozitatea. Sânt gata să cred că este un instinct primitiv al omenirii"...

Oare de ce termenul de aventură în limbajul savantei? Care ar fi sensul proxim sau netrădător pe care-l putem extrage după ce am recitit această carte? Am să-mi permit să reamintesc pe scurt, marea aventură ştiinţifică pe care au realizat-o cercetările Mariei Curie în ultimi ani ai secolului trecut şi primii ani ai secolului nostru. Fizica era dominată de conceptul de energie care era creată, radiată, transformată şi absorbită, adică permanent născută şi dispărută, în timp ce chimia era dominată de conceptul de substanţă, adică de materia constituită din atomi eterni care se pot uni între ei în diferite moduri, dar care n-au nici naştere nici moarte. Nu se poate concepe nici o punte între aceste două ştiinţe atât de radical diferite. Această punte avea să fie creată de descoperirile experimentale ale familiei Curie şi de ideile teoretice ale lui Einstein.

Scurt timp după ce o tânără poloneză absolvise cursurile de matematică şi fizică pe care venise să le înveţe la Sorbona - unde fetelor nu li se opuneau prejudecăţi în înscrierea la universitate cum era în Varşovia asuprită de ţarism - ea a fost cerută în căsătorie de un reputat fizician francez, Pierre Curie, care se distinsese deja prin cercetările sale asupra magnetismului şi piezoelectricităţii unde descoperise fenomene ce-i poartă şi acum, numele. Învingându-şi ezitările de a adopta o nouă naţionalitate, datorită atracţiei pe care o exercitau asupra ei atât Pierre cât şi posibilitatea de a se dedica unei cariere ştiinţifice, Maria Sklodowska devine Marie Curie în 1895. Dorind să opteze pentru o teză de doctorat, îşi alege studiul radiaţiilor misterioase pe care le emite uraniul, aşa cum semnala cu puţin înainte_Henri Becquerel. Studiului acestor radiaţii le-au fost consacraţi următorii ani de cercetări în laborator. .Ajutată de un electrometru ce folosea piezo-electricitatea descoperită de Pierre Curie, Marie Curie a realizat studiul cantitativ al radiaţiilor emise, şi nu s-a mărginit la examinarea substanţelor pure, ci a studiat şi minerale. Este un exemplu de gândire metodică ştiinţifică, dublată de muncă şi perseverenţă, ce nu poate izvorî decât din dragoste şi pasiune. Şi de aici a început de fapt marea aventură. Doamna Curie izolează dintr-o tonă de minereu câteva sutimi de gram de sare de radiu, ale cărui proprietăţi îl fac prin excelenţă apt să lămurească natura radioactivităţii. Soţii Curie arată că tot aşa ca şi uraniul sau toriul, dar mai repede deci mai uşor de urmărit, radiul în orice combinaţie chimică se dezintegrează spontan emiţând o cantitate imensă de energic. Ea poate fi detectată atât sub forma radiaţiilor invizibile, cât şi sub formă de căldură sau de radiaţii luminoase - din cauza ionizării pe care o produc combinaţiile ce luminează în întuneric.

Pe baza descoperirilor soţilor Curie, Rutherford şi Bohr vor elabora în anii următori modelul după care concepem astăzi materia.

Premiul Nobel pentru fizică atribuit lui Becquerel, lui Pierre Curie şi Mariei în 1903 pentru descoperirea radioactivităţii vine să confirme combinarea calităţilor care împreună constituie geniul, în prima femeie recunoscută ca savant: erudiţie, inteligenţă, imaginaţie, curaj, noroc.

Zguduită de pierderea soţului ei în 1906 (într-un accident), ea găseşte totuşi energia de a continua opera începută în comun. În 1911, i se atribuie din nou Premiul Nobel pentru chimie. De remarcat faptul că puţini au fost oamenii de ştiinţă care au obţinut de două ori această celebră distincţie.

Marie Curie continuă opera patriotică în timpul Primului Război Mondial, prin reţeaua de instalaţii Rontgen, opera didactică şi socială, conducând până la moarte Institutul de Radiu, predând cursul de Radioactivitate; continuă opera internaţională, favorizând specializarea tinerilor din ţările în curs de dezvoltare, opera umanitară prin promovarea aplicaţiilor radioactivităţii în tratamentul cancerului; împlineşte opera de mamă, crescându-şi singură cele două fetiţe, dintre care, Irene, cea mai mare , împreună cu soţul ei Joliot, avea să aducă cel de-al treilea Premiu Nobel, pentru chimie, atribuit celor patru Curie.

În ce mă priveşte am preferat să recitesc această carte a reputatei Eve Curie, în felul meu de discipol, logic disciplinat şi supus al "Mariei Sale, regina" (ne)încoronată a Ştiinţei - Marie Curie.

Prof. dr. docent A. T. Balaban - membru corespondent al Academiei

*Eve Curie "0 viaţă închinată şiiinţei, umanismului şi păcii" - Marie Curie - traducere, studiu introductiv şi îngrijirea ediţiei: Felicia Marinca. Editura Politică; 1987.

Familia, nr.11, 1987 

O variantă a baladei călătoria fratelui mort (continuare)

Cu fiecare tip şi variantă descoperită s-a îmbogăţit nu numai istoriografia motivului, ci şi bibliografia critică menită să lămurească elementele noi în raport cu altele, mai vechi sau contemporane. Deci, o nouă variantă nu prezintă interes decît dacă aduce elemente şi aspecte noi faţă de tipurile şi variantele precedente. Din acest punct de vedere, considerăm varianta care formează obiectul studiului nostru drept o variantă cvasiinedită.

Atmosfera vădit mistică în care se desfăşoară întreaga acţiune a baladei culese nu trebuie să ne surprindă. Izvorîtă din crediniţe populare, poate cu sute de ani în urmă, e natural să cuprindă elemente obscurantiste. Ea nu s-a transmis intactă de-a lungul anilor şi deceniilor ci a suferit alterări, conform legilor folclorice. Trunchiul ei este fără îndoială cel originar, dar, expus fiind "călătoriei" orale, a fost mereu îmbogăţit cu ramificaţii noi.

Îmbogăţirile acestea s-au făcut pe linia tradiţiilor locale, fără să priveze însă balada de frumuseţea artistică originală. În popor, conţinutul unei astfel de balade este legat dă elemente locale concrete, reale - căsătoria unei fiice (mal ales) pe meleaguri îndepărtate - şi baladescul, canavaua fantastică ţesută în jurul unor astfel de împrejurări, a dat naştere la ceea ce, în cazul de faţă, bătrîna Suzana Marinca, de la care am cules balada acum cîţiva ani, numise foarte semnificativ "Poveste adevarată"; Suzana Marinca, în vîrstă atunci de 74 de ani, din comuna Copăceni, Raionul Turda ne-a spus balada la şezătoare. La întrebarea noastră dacă balada are vreun titlu, ea a răspuns evaziv: "Poveste adevărată". Afirmaţia aceasta a devenit şi mai convingătore, cînd am aflat că bătrîna cunoştea chiar în familia ei întîntplări asemănătoare ca cele din baladă, adică înstrăinarea unor fii sau fiice, prin căsătorie. Balada o ştia de la mama ei aşa cum am constatat - şi cum de fapt se ştie -, deţinătorii rari ai unor astfel de comori cred aievea în ţesătura lor fantastică.

Am cercetat în împrejurimi dacă mai există păstrători ai acestei variante şi am ajuns la un rezultat negativ. Nu putem afirma însă că în aceeaşi arie de răspîndire nu există unele variante radiate din tipul central sau din cel nordic românesc. La o cercetare specială, amanunţită, pe care noi n-am putut-o face, s-ar putea afla şi acest lucru. Pînă atunci însă, bătrîna Suzana Marinca, stinsă din viaţă în 1961, rămîne singura care a păstrat în memorie varianta, invăţată pe de rost de la mama ei. Varianta noastră se integrează, conform hărţii anexate la studiul lui G. Vrabie(1), în aria de răspîndire nordică a tipului românesc sau, cu mai multă precizie, la

graniţa de sud a acestei arii. Este normal şi necesar ca varianta să fie studiată în raport cu tipul românesc (sau greco-bulgaro-româno-alban, cum îl numeşte pe harta sa G. Vrabie), precum şi cu celelalte variante din cadrul acestui tip.

Varianta noastră prezintă numeroase şi evidente asemănări cu Blăstăm de mamă deu G. Coşbuc. În consecinţă diversele raportări pe care le vom trece la "legenda" lui Coşbuc (ţinînd seama că ea este o prelucrare după un material popular) se impun de-a lungul întregului studiu. :Aceasta nu înseamnă că vom neglija variantele înrudite cu varianta noastră. Luîndu-le în consideraţie şi pe ele, vom căuta să punem în evidenţă asemănările şi deosebirile dintre variantele cunoscute mai înainte şi varianta aceasta.(2)

Să intrăm acum în analiza elementelor epice ale variantei, cu credinţa că, odată prezentate, vor reuşi să pună în evidenţă ineditul baladei.(3)
Unele variante din tipul românesc - aria nordică şi sudică încep cu o lapidară descripţie a cadrului acţiunii, ceea ce lipseşte în varianta noastră. (4)

1. Căsătoria în străinătate

Frumuseţea neobişnuită a fetei, numită în varianta noastră "pe numele maică-sa" (Lenuţa), atrage numeroşi peţitori. Ca şi în Blăstăm de mamă, o data cu venirea a doi "feciori din altă ţară, Lenuţa preferă pe unul dintre ei, care îi palce "şi la corp şi la umblare " (var. ined.) Preferinţa ei şi dorinţa de a-l lua de soţ sînt urmate de durerea mame că s-ar putea despărţi de fiică:

"O, Lenuţă, scumpă fata, / Măritată şi departe-nstrăinată, / Nu te-oi vedea niciodată" (var. inedită)

Constantin o asigură pe mamă că o va aduce pe Lenuţa "ori undce îi înstrăinată", invocînd în această privinţă şi ajutorul celorlalţi doi fraţi: "Că sîntem noi aici / Trei fraţi, Toţi crescuţi / Ca nişte brazi. / Cînd dor de ea te-o ajunge, / Noi ne-om duce şi-om aduce." (var. inedită)

Ca în mai toate tipurile şi variantele lor, fraţii cei mai mari se opun; numai Constantin, suţinîndu-şi rugămintea (în varianta noastră - "cu ochii de jale plini"), reuşeşte s-o convingă pe maică-sa să accepte înstrăinarea Lenuţei. În accastă variantă din Turda, ca şi în varianta din Coşbuc, se vorbeşte de "boli grele pe pămînt". În multe variante cauza morţii fraţilor este ciuma. În varianta noastră se precizează că "…de multă răutate / au murit oameni prin sate /

Şi-au murit şi trei feciori / a Lenuţei frăţiori".

Murindu-i feciorii, mama blestemă pe Constantin care, fiind şi el victima calamităţii generale, nu şi-a putut respecta promisiunea.

2. Blestemul

În privinţa blestemului, prezenta variantă se integrează în tonul general al tipului românesc şi al variantelor lui. Alături de căsătoria surorii în străinătate, blestemul „constituie mobilul întregii acţiuni", cum subliniază G. Vrabie. (5)

Spre deosebire de legenda năsăudeană a lui G. Coşbuc, blestemul se caracterizează aici prin simplitate. Mama blestemă "zile întregi şi săptămîne" (ca şi în Coşbuc) pe nefericitul fiu: "Constantine, Constantine, / Rău m-ai amăgit pe mine: / Pămîntul nu te primească, Lutul te batjocorască, / Groapa-afară te izbească..." (var. inedită) după care: "Constantin cu greu gemea, / Groapa cu hohot rîdea."

Ultimul vers, de o plasticitate macabră, inexistent în varianta Coşbuc, dar existent în altele, pregătesc cadrul adecvat pentru metamorfozarea imediată a mormîntului. Atins de blestemul mamei, Constantin se roagă lui Dumnezeu să-l învie, pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută, rugăminte care în Coşbuc e adăugată la urma metamorfozării mormîntului, pînzei şi crucii şi care amplifică religiozitatea ambelor variante.

3. Metamorfozarea mormîntului

Spre deosebire de varianta Coşbuc şi de alte multe variante, în varianta noastră metamorfozarea începe cu Constantin care "...din groapă s-a sculat / Şi din grai a cuvîntat..."

Miraculosul (de esenţă divină) din acest element epic, specific cel puţin tipului românesc, este înlocuit în aceasta "poveste adevarată" cu un episod retoric. Metamorfozarea este aceea îndobşte cunoscută: "O, drag mormîntul meu, / Fă-te tu murguţul meu; / Şi, dragă pînză de pe obraz, / Fă-te-mi cepenegaş; / Şi tu, cruce de la picioare, / Fă-te spadă lucitoare" - după care urmează un scurt dialog între stăpîn şi cal şi călătoria către soră. Stăpînul adresează calului rugămintea de a-l duce într-un zbor neîntrerupt spre soră: "Şi calea de nouă zile / S-o călcăm în două zile şi somnul din nouă nopţi / Să-l durnim în două nopţi." - versuri care lipsesc în Blăstăm de mamă, dar există în variantele culese de T. Papahagi (6): "Tăt calea de nouă zile / O călcat-o-n două zile / Şi calea de nouă nopţi, / O călcat-o-n două nopţi." (A Bodiţăi)

Această asemănare (coroborată cu una pe care o vom semnala mai jos) între varianta maramureşană şi cea din Turda ne conduce spre ipoteza că între ele ar exista o înrudire nu pornită din radiaţia uneia sau alteia, ci din existenţa în această arie a unui număr de variante mai mult sau mai puţin înrudite.

9. Întîlnirea fratelui cu sora. Scopul vizitei

Ajuns la soră, cu mijloacele arătate mai sus, Constantin o invită la nunta lui (acesta fiind scopul vizitei). Remarcăm că în cele două variante în discuţie, spre deosebire de multe altele, Constantin nu o întîlneşte pe Lenuţa la horă, întrucît ajunge spre seară. De altfel, în varianta necunoscută nici nu se precizează locul întîlnirii cu sora înstrainată. Lenuţa obscrvă că părul fratelui e mucegăit şi întreabă care este cauza. În unele variante, această observaţie a surorii este făcută într-un moment de odihnă, în călătoria spre satul lor. În acest sens cităm din nou varianta A Bodiţăi, culeasă de T. Papahagi, întărind astfel ipoteza formulată mai sus: "Hei, tu soruluca mea, / Tu de cînd te-ai măritat, \ Nime-n cap nu mn'i-o cătat / Şi păru mn'i s-o stricat."(7)

Acest moment, precum şi întrebarea lipsesc cu totul din Blăstăm de mamă al lui Coşbuc.

5. Călătoria fratelui mort, cu sora

Acest episod cuprinde doar cîteva versuri, în care discuţia dintre munţi cauzează nedumerirea surorii asupra stării de fapt a fratelui ei, stare "motivată" de Constantin ca în toate variantele: "Ei or fi cu vorovitu / Şi noi cu călătoritu." (var. inedită)

În multe variante, printre care şi în varianta Coşbuc, intervenţia elementelor naturale de-a lungul călătoriei celor doi capătă o extindere mai mare. Urmează remetamorfozarea, după ce mai întîi fratele grăbeşte singur înainte, pretextînd că vrea să-i anunţe mamei sosirea. În varianta inedită, Constantin îşi însoţeşte pretextul de grija bunei primiri pe care trebuie să le-o facă mama: "Să facă bună primire, / Să deschidă porţile, / Să umple paharele."

6. Întîlnirea dintre mamă şi fiică

Lenuţa, părăsită de fratele ei, se îndreaptă cu "căruţul" spre casa natală, spre care o găseşte pîngărită. Anunţîndu-şi sosirea la fereastră (la Coşbuc, Lenuţa bate în uşă), la început mama o ia drept moartea. Se convinge doar atunci cînd, intrată în casă (în alte variante Lenuţia îi arată inelul prin crălpătura uşii), Lenuţa îi arată inelul, semnul neîndoielnic al identităţii sale. Deşi, încă de la fereastră, mama i-a dezvăluit adevărul despre cei trei feciori (blestemîndu-1 încă o dată pe Constantin), Lenuţa nu crede decît atunci cînd este condusă la mormîntul fratelui metamorfozat, în compania căruia ea călătorise spre casă.

7. Finalul

Ajunsă la mormînt împreună cu fiica, mama blestemă din nou, de data aceasta fără motiv, pe Contitantin. De fapt, mama repetă blestemul iniţial, la care adaugă rugămintea (existentă sub formă de imprecaţie şi în Coşbuc ca mormîntul să-i reînvie fiul: "Mormîntule, nu fii rău, / Adu-mi copilul meu." (var. inedită) - rugăminte la care va renunţa imediat în favoarea alteia mai uşor realizabilă: "Şi dacă de nu, morminte, / Dă-i vreo cîteva cuvinte." (var. inedită)

În unele variante (şi mai ales în Coşbuc, în care există în ultimă ameninţare), această rugăminte este urmată de răspunsul înfiorător al mormîntului: "Pămîntul mereu rîdea, / Groapa de rîs hohotea. / Lutul ne-ncetat glumea."

După rugămitea mamei ca mirmîntul să-i transmită cîteva cuvinte, în varianta inedită urmează o rugăminte fierbinte a lui Constantin, adresată mamei, de a-l dezlega de blestem. Spre deosebire de multe variante şi tipuri, varianta noastră prerzintă aici un element cu totul nou, deşi rugămintea lui Constantin fusese adresată mamei, sora lui, Lenuţa, este aceea care îl va dezlega de bestem: "Atunci s-a lăsat sora lui pe mormînt / Şi-a spus / Dragul meu, să fii iertat şi de blăstăm dezlegat" - după care în aceeaşi variantă urmează versurile: "Atuntci s-a deschis cerul şi s-au auzit un glas / Blaslă-mi Lenuţa, mai bine / Blastă-mi-te eu pe tine. / S-a deschis

pămîntul şi a îngiţit-o."

Intervenţia unui glas divin în această parte a finalului conferă baladei un misticism mai accentuat, străin altor variante, inclusiv celei coşbuciene. Sub o formă disimulată, lipsită de patetismul din final al variantei coşbuciene este aruncat blestemul apoftegmă asupra tuturor părinţilor care şi-ar blestema copiii.

"Din mormînt s-a auzit un glas înăbuşit / -Cine-n lume s-a afla / Pe copii a-i blăstăma, \ N-aibă loc de îngropare / Nici popă la comîndare."

Părerea noastră este că această baladă, deşi cuprinde mult fantastic, mult supranatural, intră totuşi în categoria creaţiilor cu "acţiune integral omenească".(8) Balada face parte din aria nordică atît în ce priveşte construcţia epică, numărul fraţilor (- trei, rar întîlnit, doar în ueele tipuri moldoveneşti) şi rolul covîrşitor al blestemului. Integrîndu-se în aria nordică, e natural să prezinte asemănări cu varianta Coşbuc (versuri întregi sînt identice), precum şi cu celelalte variante din aria nordică sau de tipul românesc. Faptul că este atît de asemănător variantei coşbuciene se explică probabil prin faptul că ea a pornit din gura unuia şi aceluiaşi poet anonim. Aceasta este varianata ale cărei elemente originale am căutat să le consemnăm aici. Mai adăugăm doar că limba şi stilul (cu unele intercalări dramatice şi note prozaice) este mai aproape de limba populară decît perfecţiunea poetică a legendei coşbuciene. Sezvoltat preponderent în versuri, întîlnit în Proză(9), motivul Lenore ocupă un loc important în balada populară românească şi fiecare variantă culeasă, mai mult sau mai puţin inedită, dezvăluie noi şi interesante aspecte în aria de circulaţie universală a legendei "călătoria fratelui mort".

Note:

1. Limbă şi literatură, vol. III, 1957.

2. Excludem de aici - în sensul că nu ne vom referi prea des la înrudirea cu ea - varianta varianta culeasă de George Muntean, de la Varvara Munteanu din Suerava (publicată în Folclor din Suceava, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959), între varianta suceveană şi cea pe care o prezentăm noi există multe asemănări, dar ele rămîn - ca să spunem aşa - în sfera motivului. Mai izbitoare sînt asemănările dintre varianta noastră şi cea a lui Coşbuc, nu fiindcă fac parte din aceeaşi arie, ci fiindcă - foarte probabil - au radiat din acelaşi punct. între varianta noastră şi cea suceveană există deosebiri esenţiale: astfel, în varianta suceveană, blestemul mamei se aude pe un fundal religios - cînd toacă: Constantin soseşte la sora sa sărind peste porţi, iar dialogul dintre ei diferă: soarele, personaj nou în miraculosul baladei o îndeamnă pe sora înstrăinată să plece cu Constantin etc. Toate aceste elemente, prezente în varianta moldovenească, lipsesc în varianta noastră. Mai adăugăm că. între cele două variante există şi deosebiri de expresie destul de importante, lexicul variantei ardeleneşti fiind mai colorat şi mai viu.

Iată de ce considerăm că varianta noastră este mult mai aproape de aceea a lui Coşbuc şi că aduce unele date noi asupra fluctuaţiilor motivului ţărănesc, cît şi asupra ariei de răspîndire ardeleneşti şi moldoveneşti în genere. Un studiu comparativ între cele două balade - moldovenească şi ardelenească - n-ar ti, desigur, lipsit de interes, fiindcă ar pune totodată în lumină interferenţa dintre diferitele arii de circulaţie a motivului pe teritoriul românesc.

3 În ordonarea lor ne-am servit şi de studiul lui G. Vrabie, menţionat mai sus.

4. Vezi Voica, în Poezii populare şi descîntece de N. I. Ionescu şi M. Şt. Mîndreanu, Alexandria, 1897, p. 70 şi urm., precum şi Voica din Nadolic, în Literatură populară românească de M. Păsculescu, Bucureşti, 1919, p. 166 şi urm.

5. G. Vrabie, op. cit., în loc. cit., p. 275.

6. Tache Papahagi, Graiul şi foclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p.122.

7. Tache Papahagi, op. cit., p. 122.

8. Vezi în legătură cu aceasta Paralele folcrolice (greco-române), traduceri din poezia populară greacă şi note de folclor filologic şi etnografic de T. Papahagi, Academia Română, în "Studii şi cercetări", LXVIII, Bucureşti, p. 87.

9. Vezi Dragostea mortului în A fost odată… poveşti şi cîntece populare I. E. Torouţiu, Cluj, 1913 şi Călătoria morţii în Basmele române de I. Şăineanu, Bucureşti, 1895.

[pag. 387-395]

Felicia Marinca