II

O schiţă de curriculum vitae

Marinca Felicia (Letiţia), născută Crişan, în comuna Bicazul Ardelean, judeţul Neamţ (fost Ciuc), la 17 decembrie 1928.

Părinţii: 

Tatăl, Aurel Crişan, de profesie inginer geometru ,cu doctorat la Viena în1915. Participant activ în Primul Război Mondial. Decedat la 7 martie 1942, după refugiul din Translvania de Nord, înmormântat la Subparohia Voroneţului ,în comuna Bucşoaia, jud.Suceava; 

Mama, Ecaterina, ţărancă (căsătorită la vârsta de 16 ani), fiică de mari gospodari de pe Valea Bistriţei. A dat naştere la 12 copii, printre care şi subsemnata (al şaselea copil) .Toţi au studiat. Este decorată cu Ordinul "Mama Eroină". A fost participantă activă în Primul Război Mondial. Legitimaţia de front i-a fost semnată de Regele Ferdinand. Dosarele se afla la Muzeul de Istorie Naţională a României (nr.439 din l978 şi nr.1096 din 2001). A decedat în l993, la vârsta de 97 de ani şi este înmormântată la Sinaia. (Vezi şi Buletinul Bisericii Ortodoxe Române, Nr.1-6, 2001.)

Studii:

Şcoala primară în Vânători-Neamţ şi Bucşoaia. Şase clase elementare, clasificată a I-a de căte învăţător George Sidorovci, viitorul scriitor.

Liceul la Piatra Neamţ ,Câmpulung şi Vatra Dornei (absolvit în 1951 cu calificativul F. bine)

Facultatea de Filosofie, secţia Ziaristică, 1951-1955.

Facultatea de Filologie (fără frecvenţă (l958-l963).

Studii post universitare:

Cursul de Limba spaniolă la Universitatea Cultural Ştiinţifică Bucureşti, l985-1986.

Cursul de perfecţionare, Limba spaniola, 1987-1988. Universitatea Cultural Ştiintifică Bucureşti.

Muncă:

Redactor la Gazata Învăţământului din cadrul Ministerului Învăţământului, 1955-1956;

Redactor la ziarul "Înainte", redacţia Culturală Craiova. (Aici mi-am urmat şotul - Ion Marinca, cu care m-am căsătorit în l954 - director al Studioului Regional de Radio);

Profesor de Limba şi Literatura Română la Liceul "Elena Cuza" din Craiova, 1958-1960;

Redactor la Editura pentru Literatură, l960-1969;

Redactor principal la Editura Albatros, 1970-1975;

(În l975 mi s-a desfiinţat postul de lector principal. Se vede m-a costat poezia pamflet "Beliţi-mă, tovarăşi". Când mi s-a anunţat desfiinţarea postului eram redactor la lucrarea de excepţie "Idei în mers" de Mircea Maliţa. Acest lucru m-a obligat, timp de 12 ani, să lurez artă vestimentară pe cont propriu pentru Fondul Plastic şi pentru câteva artiste. Totodată am reînceput pictura pe care o învăţasem - încă de copil, în 1940, când ne-am refugiat din Ardeal - cu un fost student al lui Tonitza, Theodor Varahil Moraru, stareţul Schitului Durău.)
După pensionare am continuat să pictez, să scriu poezie şi proza, iar după 1990 am colaborat la diverse publicaţii (în special, Cotidianul) cu reportaje şi cronică literară.

Ca editor de carte la Editura de Stat Pentru Literatură (devenită Editura Minerva în 1969) şi Artă şi Editura Albatros am îngrijit între altele:
Lucian Blaga - Poezii, 1996 şi Zări şi etape, 1968 (ambele, în strânsă colaborare cu Dorli Blaga, statornica mea prietenă. Trebuie să menţionez faptul că volumul de poezii apărut în 1974 la Editura Minerva - Opere complete Vol.1 - deşi redă identic conţinutul opeziilor apărute în ediţia din 1966, omisiunea semnătura subsemnatei, lucru care a fost reparat moral de dedicaţia făcută de Dorli, fiica maestrului, pe această edeţie: "Feliciei, această ediţie proiectată împreună şi care ar fi trebuit să fie ediţia noastră, cu toată dragostea". )
C. C. Giurescu - Istoria Bucureştilor, 1966 (Autorul a ţinut să-l însoţesc - pentru documentare - în câteva pucte istorice ale Bucureştilor, precum şi pentru a vedea unele monumente naturale din oraş. Între acestea regret cel mai mult dispariţia salciei - cu trup de stejar - de la Podul Cotroceni, care avea rădăcinile în albia Dâmboviţei. Aceasta a fost pedepsită de miliţie pentru că în scordura ei se aduna o mare cantitate de apă care devenea periodic o adevărată cascadă care tulbura traficul în zonă prin revărsarea ei spectaculoasă şi sfidătoare pe trotuar - pângărind semeţele Dacii ale tovarăşilor.)

Dimitrie Stelaru - Mare incognitum, 1967 
Agatha Grigorescu-Bacovia - Poezii şi proză, 1967  
Artur Enăşescu - Poezi, 1968
Ştefan Roll - Ospăţul de aur, 1968
Şasa Pană - Antologia literaturii române de de avangardă, 1969 (pentru care am fost avansată disciplinar)
Aurel Nicolescu - Observaţii asupra limbii scriitorilor români, 1971
George Macovescu - Gheorghe Lazăr, 1973 (după care am fost recompensată cu referinţe pentru sanatoriu)

Activitatea literară:

O variantă a Baladei "Lenore - Călătoria fratelui mort" (Un amplu studiu, publicat în Limbă şi Literatură, nr.6, l962);

Freamăt – versuri, Editura pentru Literatură – cu un Cuvânt înainte de Al. Philippide, 1967;

Poveste neauzită – proză pentru tineret, Editura Tineretului "Ion Creangă", 1968;

Dees (Zaruri) – plachetă de versuri, 1973 (Grand Prix de Poesie de L'Enclave de Papes, Valreas,1974);
Fiica lui Ianus – versuri, Editura Albatros, 1975;

Buna ziua, istorie – versuri, Editura Eminescu, 1978;

O fată imposibilă – roman, 1985 (Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române, 1987);

Lacrima incaşului – versuri, Editura Metropol, 1993;

Jurnal absurd - cronici şi articole editura Punct 2001;

Dimensiunea timp – eseuri, cronici literare, note de călătorie (1953-1987), Editura Paideia, 2007;

Prietenii mei – album cu versuri, Editura Paideia, 2011.

Traduceri:

Eve Curie, Doamna Curie, (originalul la Gallimard, 1938), în lb. română, Editura Politică, 1987.

În pregătite:
Un jurnal

Activitatea plastică (în relaţie cu poezia):

Expoziţie de Pictură şi Grafică la Galeriile de Arta "Hanul cu tei", l984 (Opinii critice de Dan Grigorescu, Mircea Deac, Virgil Mocanu, Horia Horşia, Mircea Dumitrescu.)
Reproduceri pe coperta Revistei internationale de Cultură franceză "Arte et Poesie" şi încă o reproducere intitulată "Homo homini lupus " (ulei, la pag.51). Cronica este semnată de Michel Benard, critic literar si poet;

Participare la Salonul de Pictură de la sala Dalles cu 5 lucrări, 1988;

Participare la Bicentenarul Australiei cu 3 lucrări, 1988;

Expoziţie de pictură şi grafică inspirată din versurile lui Eminescu la Muzeul Literaturii Române, cu participarea extraordidanră a Leopoldinei Bălănuţă, 1993.
Expoziţie "Pictura scrierii", Galeria Dialoguri - Primăria sector 2, 2006
Mini Art from Draculas Country, expoziţie personală, Koln 2008 (pentru realizarea căreia şi-a adus o importantă contribuţie, Letiţia Gaba, artist plastic stabilit în Germania).

Colaborări:

După l989 am colaborat cinci ani la "Cotidianul" cu cronică literară şi eseuri. Apoi, la "Viaţa Românească" – organ al Uniunii  Scriitorilor şi al Publicaţiilor pentru străinătate. Din 1997 până în prezent, cu poezie şi cronică literară.

De asemenea, colaborări la "Azi" (A.B.C.) şi parţial la "Libertatea".

Am avut şi emisiuni la România Cultural, despre întâlnirea marelui scriitor Mario Vargas Lliosa cu scriitorii români  - 16 oct. 1995. (Ţin să se evidenţieze această informaţie, deoarece au fost transmise stâlcit intervenţiile mele la radio. Eu am pus trei întrebări foarte clare şi cursive. Fonoteca de aur păstrează banda. Istoria literară trebuie să reţină mesajul meu, pe care Llosa l-a apreciat cu căldură şi m-a sărutat.)

De asemena, îmi aduc întodeauna aminte cu culdărură de colaborarea cu Leopoldina Bălănuţă.

Opinii critice la creaţia mea literară şi plastică (selecţie):

Al Philippide, Cuvânt înainte la volumul de debut "Freamăt" ,apărut la Editura pentru Literatură în 1967;

Emil Manu ,"Freamăt", cronică literară aparută în "Luceafărul" din 4 nov.1968;

Aura Pană în "Iaşul literar", Nr.5, mai 1968, "Discuţii", pag.73;

D.Micu în "Contemporanul",13 iulie l975, "Jurnal de Lectură";

Nichita Stănescu, "De Felicia", în "Orizont",15 ianuarie 1981;

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, "Felicia Marinca, Poeta", în Familia, 15 ianuarie 1981;

Iolanda Malamen, "With Felicia Marinca in front of Damascus Gate" în "Ziarul Financiar", 1 februarie, 2000;

Michel Benard, "Felicia Marinca, de L'art populaire a l'-allegorique", în "Art et Poesie", octombrie l998, nr,164, pag.51 (Revue Internationale de Culture Francaise);

Bianca Burţă, "Jurnal absurd, de Felicia Marinca" în; "Observator cultural", nr.65 din 25 iunie 2001;

Tatiana Rădulescu: "În ritmul nervurilor", în "Viata Romaneasca", nr.5, 2005 (Miscelaneea);

Miron Radu Paraschivescu, referat la cartea de debut;

Henriette Yvonne Stahl, recomandare pentru Uniune;

Rodica Drăghincescu, "Intimităţi colectivizate", în "Minerva", nr 39-40, 1994;

Ştefan Augustin Doinaş, recomandare pentru Uniune;

Mihaela Ursa, "Viaţa Cărţilor, Felicia Marinca, Lacrima incaşului", în: "Steaua", nr.10-11, 1994.

_____________________________________________________________

O convorbire cu poeta Felicia Marinca

La Piteşti, Cluj, Giurgiu şi alte localităţi din ţară, unde ne-am găsit pe acelaşi afiş şi pe aceiaşi estradă, au prilejul unor recente şezători literare am avut posibilitatea să preţuiesc multiplele haruri cu care a fost înzestrată această tânără poetă: Felicia Marinca.

Pe cît de vulcanică în lăuntricele-i trăiri creatoare, pe atît de intimidată pare a fi fost de lume. Şi totuşi îşi spune versurile printr-o retrăire emoţionată, caracteristică, rar întâlnite cu o sinceritate cu care a pornit în viaţă şi nu cu acea rutină actoricească, încorsetată de canoanele care sufocă talentul. Am auzit-o, cu alt prilej, interpretînd la modul cel mai înalt - în autenticitatea lui pură - cîntece populare din Moldova de sus, ori dinspre părţile unde Petru al Răreşoaiei îşi avea cetatea, hatmanul şi cheile lui. Felicia Marinca este şi ar putea fi şi pentru marele public, una din interpretele de neuitat ale viersului nostru popular. Dar desigur că i-au stat sau îi mai stă ceva în cale. Succesul de public al poetei ar trebui să dea de gândit. Strunele versului trebuiesc călcate ou degetele sincerităţii. Falsele sonorităţi nu emoţionează. Falsele poze se trădează de la primele rime, rostite ca dintr-o proteză. I-am cetit cele două cărţi, cu care a apărut pînă acum, De ce numai două?

Versul Feliciei Marinaca cîntă o superbă tragedie a setei de cunoaştere şi de frumos într-o melodică nouă şi personală. Orga ei sînt anii copilăriei şi ai tinereţii, în care bate vîntul marilor şi omeneştilor adevăruri. Ascultaţi-o într-un amfiteatru de sub Ceahlău şi o veţi înţelege în toată amplitudinea acordurilor ei. Convorbirea solicitată, mi-a confirmat intuiţii de care mă felicit.

Întrebare: La Craiova, cu prilejul unei şezători organizată de Universitatea locală şi Comitetul de cultură şi artă, mi s-a vorbit de către localnici, care vă solicitau, ca din partea unor vechi cunoştinţe. Aveţi vreo legătură cu Craiova?

Răspuns: Legătura mea cu Oltenia şi Craiova, în deosebi o consider mai întîi de inimă şi în al doilea rînd profesională. Am activat în Craiova între 1956-1960. Pe meleagurile olteneşti m-am născut din punct de vedere profesional, publicând acolo, în 1958, primele mele începuturi literare: este un ciclu de povestiri pentru copii, în paginile "Olteniei literare". Mi-au dat şi un premiu la un concurs de creaţie literară regională. Textul, un poem de vreo cinci sute de versuri intitulat: "Balada veseliei" a fost pus pe muzică de compozitorul oltean Gheorghe Stănescu, premiat şi el de asemenea.

Î: S-a reprezentat această "Baladă a veseliei"?

R: Încă nu. Urmează realizarea orchestraţiei, care se vede că cere, probabil, mai mult timp.

Î: În Craiova, mi s-a spus că aţi făcut şi gazetărie.

R: Da. Am avut acolo şi o activitate ziaristică, publicînd în presa de Partid mai multe reportaje, cronici dramatice şi articole teoretice pe teme pedagogice. Ca profesoară am fost, atât de mult înamorată de copii, încît mi-am dedicat tot timpul liber pentru formarea lor extaşcolară, printr-o susţinută activitate artistică. Printre altele am pus în scenă şi am interpretat cu ei "Vizita" de I.L.Caragiale, cu care cutezanţă am luat, de asemene, premiul întîi la un concurs internaţional regional. Trăiam toate bucuriile copiilor şi nu ne-am putut despărţi nici la plecarea mea din Craiova. Oltenaşii mă caută şi astăzi. Fostele mele eleve, căsătorite acum, mă vizitează frecvent. M-am infiltrat cu toate fibrele elanurilor tinereţii mele în viaţa copiilor pe care îi educam, nu numai printr-o afinitate structurală, dar şi pentru faptul că nu aveam copii.

Î: Dar înainte de Craiova?

R: Înainte de Craiova îmi începusem dăscălia, la "Gazeta Învăţămîntului" din Capitală unde mă aflam şi primele mele articole sînt tot din viaţa şcolară. Prin deplasarea soţului meu la conducerea Radio Craiova am avut norocul să cunosc şi să mă ataşez sufleteşte de Ţara Olteniei. În peregrinările mele gazetăreşti, de la Turnu-Severin pînă la Novaci, cred că îndrăgostită de dinamica ei frumuseţe am scris peste o sută de reportaje. Port în sufletul meu o neştearsă recunoştinţă oltenilor, pentru că am învăţat munca de gazetărie, începută în subsolul Combinatului "Casei Scînteii" (ca studentă parcticantă şi continuată la tipografia craioveană. Am avut posibilitatea să constat că temperamentul oltenesc este chemat să colaboreze cu temperamentul meu.

Î: De pildă. O exemplificare numai.

R: În miez de noapte cele mai dificile articole - şi dumneata sesizezi just nuanţa pentru că ai făcut şi dumneata gazetărie - le rezolvam direct cu maşinistul, în rotativă.

Î: Ai putea să-i defineşti pe olteni, "ca la şcoală", după această îndelungată fraternizare în muncă?

R: Oltenii, după mine, sînt oameni foarte inteligenţi, practici şi foarte operativi. Sînt şi gălăgioşi, dar nu răi la inimă. Eu îi găsesc chiar generoşi.

Î: Totuşi sînt mereu incitat de mereu aceeaşi întrebare.

R: Şi totuşi nu sînt un sînge pur oltenesc. Probabil că eu fiind un temperament mental, ca să folosesc o definiţie de tratat de specialitate, am găsit în olteni un suflet deschis. Această apropiere firească de ei, s-ar putea explica şi prin aceea că oltenii au avut o viaţă zbuciumată, plină de privaţiuni, cu toate figurile de bogătaşi bine cunoscute, viaţă pe care am găsit-o în multe privinţe foarte asemănătoare vieţii pe care am dus-o eu. Mulţi dintre ei au călătorit ca frunza prin apă, aşa cum eu cred că m-am trezit pe lume, de cînd am deschis ochii, pe meleagurile văii Buhalniţa, Cîmpulung-Moldovenesc şi Vatra Dornei. Şi apoi oltenii sunt veseli, cîntă şi dansează ca italienii şi, eu sînt ca şi ei.

Î: La şezătoarea de la Piteşti aţi obţinut un extraordinar succes de sală şi cred că acest generos sentiment de preţuire s-a datorat printr-o comuniune de emotivitate realizată şi prin poezia "Mamei mele", apărută în "Freamăt" (1967) la Editura pentru Literatură. Şi aţi mai cetit atunci, dacă nu mă înşel din "Poveste neauzită", apărută în 1968. În poezia "Mamei mele" eu văd o retrospectivă lirică a propriei dumneavoastră copilării, Aţi vrea s-o recitim? Am venit cu cartea la mine.

R: De acord.

Î: "La optsprezece ani / suavă cosînzeană / cu umbre pe sub geană, / cu rozmarin la brîu /cu coade pînă-n glezne / şi galbene, de grîu, / tu lumii te-arătai / cu primul prunc bălai. / La patruzeci de ani / ca o statuie, ca o poveste / tu lumii iarăşi te-arătai / cu-al doisprezecelea / şi tot bălai. / Furtuni şi ploi / nu te-au urnit / din locuri ce te-au plămădit. / Ceahlăul, doar, are ceva, ceva din măreţia ta! / Şi vii aşa de rar la noi! / Oare-ai uitat cînd eram mici, / o casă de pitici, / cum ne-ntorceam au traista peste umăr / de la şcoale? / Ori noi îţi dăm de lucru / c-am împînzit o ţară?" Am putea cred, să reconstituim firul vieţii de pînă acum al poetei din numai cele două cărţi, dar cetitorii preferă să vă audă. Unde v-aţi născut?

R: M-am născut la cîţiva kilometri de Cheile Bicazului, în fostul judeţ Ciuc, acum judeţul Neamţ. Nu sunt de fapt nici transilvăneancă. Tatăl meu e din Miercurea Ciuc, iar mama de la

poalele Ceahlăului, din Buhalniţa, unde am şi locuit. E un sat pitoresc, aidoma cum l-am descris şi în carte (Poveste neauzită) cu oameni paşnici şi ospitalieri, care nici noaptea nu

închideau porţile, pentru că, spuneau ei, nu ştim cine rămîne fără acoperiş, peste noapte. Într-adevăr drumeţii, unde găseau o poartă deschisă, în toiul nopţii, intrau, deshămau, îşi aranjau cotiuga sub şopron şi erau poftiţi în casă unde li se punea masa - măsuţa ceia cu trei picioare, pe care li se răsturna o mămăligă caldă cu brînză, în zile de dulce, cu fasole - în cele de post. Era o străveche tradiţie moldovenească pe care am trăit-o şi care îmi place să cred că se mai păstrează şi astăzi.

Î: Aici aţi întîlnit desigur primii fiori ai frumosului al acestei perfecte înfrăţiri dintre om şi natură.

R: Da, primele imagini poetice, zguduitoare, aici le-am trăit, asistînd, cu devoţiune, la răsăritul şi asfinţitul soarelui după Ceahlău, pe care, le picta din grădina bunicii mele, pictorul Teodor Varahil Moraru, elev al lui Tonitza.

Î: Şi nu v-a contaminat zograful?

R: Ba da. De la el am învăţat să îmbin şi eu culorile şi mai apoi să pictez. În casele fraţilor mei şi a multor prieteni există cîte ceva pictat de mine. Poate că m-aş fi făcut pictoriţă dacă n-am fi fost o casă de copii, cum zicea lumea, pe care tatăl meu, prin moartea lui prematură / purta în plămîni urmele războiului din 1916 - o schijă / ne-a lăsat în seama mamei.

*

Facem o pauză. Vizitez intima expoziţie sau colecţie dacă vreţi a poetei şi descopăr: un Tonitza (O căpiţă de fîn) un Talaz (Peisaj), pictură contemporană - Colibaşi, Murariu, Antohi, Drăguţescu şi cîteva piese ale tinerei pictoriţe Felicia Marinca, de atunci, Iată un Anton Pann,, făcut cu scobitoarea în tuş, un Dante în cărbune, în ulei "Apus de soare" în comuna Bucşoaia, lîngă Vatra Dornei, apoi Buhalniţa, satul natal al mamei sale şi o caricatură a lui Eusebiu Camilar, surprins, într-o zi, cînd venise mînios la editură.

*

Î: Încă o surpriză pentru care îţi mulţumesc. De la ispita culorii cum ai trecut la vers?

R: Cetindu-l pe Eminescu. Să mă explic. Toată dragostea pe care am purtat-o tatălui meu, după săvîrşirea lui din viaţă s-a revărsat asupra mamei mele, pe care am simţit nevoia s-o cînt. Pornind de la eminesciana "O mamă, dulce mamă" mi-am dat seama că tot universul meu poetic gravita în jurul mamei mele. Mama a meritat titlul de "Mamă eroină" nu pentru faptul că ne-a dat viaţă ci pentru dragostea cu care ne-a crescut, pentru spiritul ei de sacrificiu. Acum înţeleg eu, de cîte ori a adormit ea flămîndă ca să-i poată hrăni pe cei mai mici. Era atît de frumoasă. Povestea ei e foarte cunoscută pe valea Bistriţei. Tatăl meu, pe atunci student venit de la Viena, a furat-o la 15 ani de la moşul Talpău gospodar vestit pe valea Bistriţei, şi a ţinut-o ascunsă în chilia unui călugăr de pe Cahlău pînă cînd părinţii amîndurora au căzut la pace. La 17 ani avea primul copil. Văduvă la 40 ani, ar fi putut să ne părăsească, ceea ce n-a făcut. Ne-a crescut eu dragostea unei fiare pentru puii ei, deşi cu autoritatea unui general de armată. Îşi făcuse din noi un crez. Era iubită şi respectată în sat. Multe fete tinere îi spuneau mamă. Judeca şi împărţea oamenii cum nu ştia nimeni s-o facă. Datorită energiei ei, la cîteva luni de la moartea tatălui nostru am intrat trei fraţi deodată la gimnaziu. Ne-a sprijinit generalul Dragalina, căruia i-a făcut o nespusă plăcere aflînd că noi copii o socoteam şi îi spuneam măicuţei noastre general. Am datoria să fac o paranteză: După ce mi-am luat zborul, am mai avut o mamă: pe Aura Crişan - sora mea. Nu cred că istoria va înregistra o mai mare putere de dăruire şi uitare de sine. Aura şi-a sacrificat splendida-i frumuseţe, tinereţea, căsnicia, cariera (era artistă), îndrumînd, educînd, scriind sute de scrisori, trimţînd bani şi haine la 8 fraţi (elevi, studenţi în Bucureşti sau în provincie). Casa ei din Gh. Lazăr 13 a fost al doilea cămin. Îi datorez imens pentru prezenţa ei permanentă în viaţa mea la toate vîrstele. A uşurat mult corvoada la care a fost supusă mama mea.

Am început deci să scriu poezii închinate mamei mele, apoi naturii pur şi simplu. Făceam totuşi o taină din juvenila mea creaţie literară, pe care o ascundeam prin toate colţurile,

pînă şi în pod, într-o lădiţă - păstrătoarea marilor mele secrete.

Î: Cît a rezistat taina?

R: Taina mea nu a fost de prea lungă durată. În perioada de şcolarizare la Cîmpulung-Moldovenesc, poeziile mi-au fost luate prin samavolnicie şi publicate la gazeta de perete a gimnaziului, Am în amintire o poezie de atunci, intitulată "Ghiocelul" primul ghiocel cules de mine din peregrinările în jurul internatului de fete, care era aşezat într-o poziţie de basm. Pasiunea de a scrie versuri pusese stăpînire pe mine. Scriam noaptea pînă la trei. Şi uneori uitînd de mine la recitam cu voce tare şi cum sufrageria avea perete comun cu dormitorul, profesoarei mele, Hortensia Suhan, desigur că o deranjam din somn, din care cauză, nu de puţine ori, mă "elogia" trăgîndu-mă de urechi în toiul nopţii.

Î: Cred că nu erai a poetă izolată, taciturnă, aşa cum, în genere, ni-i închipuim pe unii.

R: Nici vorbă. Deşi motive ar fi fost destule. Dar , constat că selectam din viaţă ce era mai frumos "veselia". Sfidam necazul;           doar zilnic împrumutam ghete ca să pot merge la şcoală, de la fete care rămîneau de serviciu la internat. Eram un fel de Gavroche, care nu mai avea păreche, după cum erau de părere profesoarele. Mă dădeam cu schiurile pe treptele şcolii. Făceam şăniuş pe cele mai periculoase hîrtoape, pînă cînd într-o zi am nimerit în coteţul de porci al internatului, înlesnind evadarea a trei rîmători. Au urmat, desigur, trei nopţi albe pentru toate fetele din internat, căutînd cu lumînarea grăsunii îndulciţi la libertate. Eu m-am înarmat cu o puşcă de lemn. Nici nu se putea altfel. Într-o noapte de Sf. Andrei am mascat pe viu un întreg internat de fete, de la primul etaj pînă la parter, făcîndu-le din cerneală coarne, mustăţi şi cîte o bărbiţă de ţap. trebuie să recunosc că a fost o muncă destul de grea. A trebuit să lucrez delicat să nu le trezesc din somn. Şi erau 63 de fete! Nici pedagoaga n-a scăpat; o dată m-am ascuns sub patul ei, care era de plasă şi cînd a adormit tun, l-am ridicat cu spinarea. Tot internatul era numai un ţipăt. Se striga: Ajutor! Hoţii! Mă omoară! În cîteva clipe am fost în patul meu şi sforăiam, chipurile...

Cred că n-au uitat nici astăzi trubadurii de la liceul Dragoş Vodă spaima pe care au tras-o, cînd într-o noapte geroasă de iarnă au venit să-i facă serenadă unei colege mai mari şi eu, de pe culmea din spatele internatului am coborît în patru labe în chip de urs. Recuzita era destul de simplă: cojocul întors pe dos. Cînd am început clasica, desueta serenadă "Pe marea cea lină / vezi barca cum saltă uşor", aud strigînd (m-am speriat eu însumi de strigătele lor): Ursul, mă! Ursul, mă! Şi ce le mai sfîrîiau călcîiele! Era nouă seara. Oră foarte tîrzie pentru Cîmpulung! Totdeauna eram bolnavă două - trei zile de spaima nazdrăvăniilor mele. Dar o luam de la capăt.

Î: Prin recul!

R: Da. Negreşit, după ce le săvărşeam. Aveam o imaginaţie fantastică şi o forţă fizică nebănuită. Nu mă puteam culca odată cu colegele mele şi nici să respect ad litteram protocolul

vieţii de internat. În schimb, - şi asta m-a salvat - eram foarte cuminte la şcoală, spuneau profesoarele în consiliu, de aceea eram derutată, speriată apoi fericită fiindcă simţeam o dragoste profundă a profesoarelor şi colegelor faţă de mine.

Î: Ce însemna în concepţia consiliului profesoral "foarte cuminte"?

R: Să nu vorbeşti cu băieţi şi să înveţi bine. Eu nu vorbeam cu băieţi şi nici nu mă împrieteneam cu ei! De aceea a rămas la concluzia că nu e cazul să mă sancţioneze pentru acest exces de energie şi imaginaţie. Adorabili profesori am avut!

Î: După etapa Cîmpulung-Moldovenesc să mergem pe firul destinului dumitale literar şi mai ales poetic.

R: De la liceul din Cîmpulung am trecut la Şcoala tehnică de cooperaţie din Vatra Dornei, pentru că acolo se ofereau condiţii materiale mai ispititoare. Aici am continuat, de asemenea, să scriu poezii, dar de la poezia închinată mamei şi naturii am trecut la poezia satirică. Şi aici ca şi la Cîmpulung cîteva colege mi-au dat în vileag nişte poezii satirice, cu reflexe locale. Scriam, în această etapă satiră, nu maliţioasă, nu otrăvitoare, ci veselă şi reconfortantă, care văd că mă urmăreşte şi în prezent, întrucît sînt în curs de realizare a unui volum satiric "De vorbă cu Dumnezeu". Eu consider satira mea meditativă, filosofică, cu totul modernă, care nu are nimic comun cu satira de factură clasică, arhi-cunoscută. Cu toate că-i cunosc atît de bine pe autorii satirici! Pe Prèver îl consider mult satiric, Îi ştiu versuri pe de rost şi nu m-au influenţat cu nimic. La Vatra Dornei, ca şi la Cîmpulung am înjghebat un cerc de literatură, unde am cetit primele mele realizări: o revistă muzicală jucată cu mult succes pe scena cazinoului din Vatra Dornei. Acolo m-a cunoscut academicianul Traian Gheorghiu care a intenţionat să mă aducă la Bucureşti, pentru reuşita acestui spectacol inedit al copilăriei, plin de veselie, dar nu ştiu ce piedici au intervenit.

Î: Să nu uit o întrebare, pentru mine, esenţială. Cum se împăcau exuberanţa dumitale lirică şi contabilitatea. Mai ales la o vîrstă cînd totul era în formare?

R: Sufeream foarte mult sufleteşte, pentru că au-mi plăcea contabilitatea. Învăţam de nevoie, dar conştiincios. Am terminat cu Foarte bine. De aceea la terminarea şcolii, cîd urma să fiu repartizată ca tehnician, am plecat, fără acte, ca un alt Don Quijote, le Cluj. Am cerut audienţă la Rector şi mi-a aprobat înscrierea la Facultatea de Filozofie - Cluj, sub rezerva prezentări ulterioare a actelor şi se înţelege, pe cuvînt de onoare. Am reuşit pe locul întîi cu media 9,66. În această perioadă la Cluj am făcut foame mai rău ca-n timpul secetei. Îmi aducea mîncare bună Irina Jucan, în podul căminului "Elena Pevel". N-aveam acte şi nimeni au mă cunoştea. Înacrierea a mers pe cuvînt de onoare, dar masa şi cazarea nu. Teatrul mă chema cu toate insistenţele şi n-am putut să-i rezist, asistînd cursurile de pregătire pentru examenul de intrare la Institutul de Teatru din Cluj. Le-am cîntat, le-am dansat, le-am interpretat rolurile mele principale, cu care mă "lansasem" în Cîmpulung-Moldovenesc, Chiriţa în voiaj şi Fata de departe. M-au ţinut o oră pe scenă. M-au dus apoi la organizaţia U.T.M., cerîndu-mi-se date personale. Am fost nevoită să le declar sincer că nu am acte şi că mama mea nu mă lasă să fac teatru. La examen "triumf". Am reuşit la Institutul de Teatru din Cluj cu mare succes în timp ce zeci de fete foarte frumoase stăteau mirate în jurul meu. Unele m-au şi jignit: "Nu eşti pasionată de teatru, ai venit să ne sfidezi. Uite-o pe ea, s-a operat la ochi în timpul cursurilor de pregătire, pentru că regizorul i-a spus că are o defecţiune de privire, şi, tot n-a reuşit". Mi-a venit să plîng: - Du-te şi spune-le că-ţi dau locul meu. Nu mai ştiu dacă a reuşit că eu am luat calea Bucureştiului, mă chema "mirajul" lui, dar mai au seamă din cauza colegei mele Irina Jucan am părăsit Clujul, o iubeam foarte mult, am renunţat teatru şi am venit la Facultatea de Filosofie, care printr-o reorganizare s-a mutat de la Cluj la Bucureşti. Aici am repetat concursul, de data aceasta eu artişti profesionişti, organizat de Teatrul Armatei. Era în comisie şi Ion Manolescu. Am minţit totul: vîrsta, starea civilă - căsătorită cu copii - soţ gelos, acte reţinute (eram studentă în anul I). Dar nu glumeam. Sufeream că nu sunt frumoasă. Vroiam să mă conving şi eu (ca şi alţii) dacă am talent. Sufeream ca nu sînt frumoasă. Frumuseţea fizică era pentru mine egal artist. Şi cu toată reuşita le-am răspuns zdrobită de durere: - Da, am reuşit dar dacă nu sunt frumoasă. Am fost căutată mult atunci. Mă dădusem sub numele de Letiţia Pădure. Cred că surorile mele mai mari au greşit din punct de vedere educativ. Cînd mă prezentau prietenilor lor "O vedeţi ce urîtă e, de-aţi şti ce dansează, ce cîntă, ce farmec are, ce inteligenţă de interpretare" - şi asta se întîmpla foarte des. De atunci toate fetele mi se păreau frumoase, iar eu aveam complexe să stau lîngă ele. Nu reţineam decît că eram foarte urîtă. Degeaba s-a străduit regretatul Al. C.Constantinescu (decanul facultăţii) să mă convingă că "ratez nişte perspective frumoase".

Î: Dar cu poezia cum stăm?

R: Aici, am început să scriu poezie patriotică.

Î: Ce înţelegi dumneata prin poezie patriotică?

R: O poezie angajată faţă de locurile sfinte ale strămoşilor. O asemenea poezie a mea, mi s-a publicat în "Scînteia tineretului în cadrul unui comentariu despre cîţiva poeţi tineri talentaţi, desigur în acel timp (1952). Nu ştiu cine a dat-o acolo. Era la gazeta de perete a Facultăţii. Aici am susţinut mult, cu o colaborare permanentă, rubrica satirică, prin epigrame şi poezie satirică. De aci la "Gazeta Învăţămîntului" (Portrete literare), apoi etapa Craiova despre care v-am vorbit.

Î: Dar contractul cu revistele literare? Mă refer la revistele literare ale vremii aceleia care băteau monedă din promovarea tineretului. Erai doar tînără şi străbătuseşi cu succes etapele prealabile.

R: Primul curaj al meu a fost să păşesc pragul unei reviste, Nu-mi aduc aminte perfect de bine anul, dar ştiu precis trista etapă cînd am urcat la "Luceafărul". O glumă nefericită făcută la adresa unei fete lipsite de experienţă m-a dus la muţenie şi absenţă din publicistică timp de şase ani. Mare dreptate a avut Ralea cînd a afirmat că "ignoranţa este baza tuturor nenorocirilor". Dacă mă pretam la "gluma" lui X, apăream la "Luceafărul" cu o pagină şi o fotografie, aşa cum mi se comunicase în scris. Domina în mine cu sadism, peste toate aparenta exuberanţă şi optimism, o timiditate şi un bun simţ moştenit de la părinţi. Nu ştiam să "păşesc" într-o Metropolă, de acces debutul meu a fost greoi, tardiv, dureros s-ar putea spune, cu atît mai mult, cu cît am apărut într-un context literar în care poezia abstractă, exhibiţionistă, ermetică era, pe atunci, de mare cinste în redacţii. Norocul meu, căci noroc îl pot numi, cu toată formaţia mea filosofică, a fost că şi-a pus girul, la cartea mea de debut, unul din marii noştri poeţi, Academicianul Al. Philippide, pe care - straniu - nu-l văzusem şi nu-l ascultasem personal.

Î: Vă referiţi, desigur, la cartea "Freamăt" apărută în 1967 la E.P.L.A.

R: Da. Prezentarea făcută de Academicianul Al. Fhilippide, mi-a creat în sufletul meu un sentiment de recunoştinţă egală cu aceea pe care o port mamei, care m-a crescut.

Î: Cum s-a ajuns la această prefaţare?

R: Colaboram, în acea vreme, cu maestrul Perpessicius la ediţia George Magheru şi am fost invitată la domnia-sa, ca să mă întrebe cum văd eu realizarea prefeţei la Magheru, scrisă ulterior de domnia-sa. M-a obligat să-i repet opiniile de două-trei ori şi în loc să răspundă părerilor mele mi-a spus: "Îmi place cum vorbeşti! Nu scrii poezii?" Am simţit un nod în gît. Volumul meu zăcea la editură. "Ba scriu, maestre." "- Să-mi aduci să citesc." Mi-a fost jenă să-i le aduc personal şi am solicitat amabilitatea fiului său, profesorul Panaitescu - junior. M-a anunţat că-mi va face o prefaţă. Trăiam o fericire ascunsă şi totuşi o ruşine explicabilă. Eram de acum un editor matur şi mi se părea o cale uşoară spre succes, prefaţa ce urma să mi se dea, cu atît mai mut, cu cît era vorba de girul prestigios al unui academician, poet şi critic de mare popularitate şi autoritate. Acest lucru mă intimida, mă copleşea şi atunci sub pretextul că vreau să fac unele modificări am cerut manuscrisul înapoi. Eram în doliu. În acelaşi timp maestrul Al. Philippide colabora la ediţia Gh. Dinu, cu o prefaţă - eu răspundeam de ediţie. Într-o zi mă întrebă la telefon, printre altele: - Mata eşti Felicia Marinca, aceea cu poezia din "Contemporanul" - Da maestre! i-am răspuns intimidată. - Să şti că mi-a plăcut: Aş vrea să te cetesc. - Am să vi le aduc maestre (eram emoţionată). - Nu mi le aduci dumneata, răspunde maestrul Philippide. Mi le trimiţi. Eu stau de vorbă cu poezia, nu cu autorul.

Şi maestrul a stat de vorbă numai cu poezia şi a scris. L-am cunoscut personal mult mai tîrziu, cînd a venit la editură. Am dat aceste amănunte pentru că în epoca noastră asemenea înalte caractere sunt flori inestimabile.

Î: Cred că de aici înainte...

R: De aici înainte drumurile destinului meu literar încep să se limpezească, apărînd în 1968 cu Poveste neauzită, cu o prezenţă în mai toate revistele şi cu existenţa acelui manuscris de lirică satirică, intitulat "De vorbă cu Dumnezeu", în curs de predare la Editură.

Î: Doamnă Felicia Marinca, ce legătură se poate face între pasiunea dumitale pentru călătorii şi lirica proprie?

R: Un motiv în poeziile mele, l-am considerat cu toată convingerea, că este poezia călătoriilor, o pasiune moştenită de la tatăl meu şi nu un capriciu, sau un moft, spus româneşte. Fiecare călătorie este pentru mine un salt spre cunoaştere. Simt că sufăr de o tristeţe metafizică. Nu cred că exagerez, dar cum suferea şi Blaga. Sînt redactor pe viaţă al marelui poet şi filosof şi cred că l-am înţeles.

Î: Cum, pe viaţă?

R: Am fost adoptată spiritual, bine înţeles, de familia Blaga şi cred că e vorba, nu numai de afecţiune reciprocă, ci şi de idealul comun de a-l vedea pe Blaga, editat aşa cum se cuvine, atît în ţară, cît şi peste hotare. Voi urmări destinul lui Blaga, nu numai cu toată pasiunea mea de editor, dar şi cu toate fibrele sensibilităţii mele de fiică spirituală a marelui poet.

Î: Aş vrea să completăm acest dialog printr-un autoportret. Savurez şi eu, ca şi maestrul Perpessicius modul dumitale deschis, lipsit de zorzoane convenţionale. Cred că am realizat - un dialog al deplinei sincerităţi, ceea ce vrea cetitorul în preferinţă.

R: Ce fac în viaţă o să fac cu toată seriozitatea. La toate vîrstele am luat viaţa în serios.

Î: La toate vîrstele, cred că e oarecum exagerat. N-aţi consumat nici jumătate din aceste "vîrste".

R: Stărui în a spune la toate vîrstele şi am să arăt concret. Dacă la 11 ani am fost pe cîmp la prăşit, mi s-a spus că ţin pasul oricărei gospodine. Dacă sunt la bucătărie, mîncarea o fac cu

aceeaşi migală cu care îngrijesc o pagină de manuscris. Eu luam premiu pentru activitate artitstică pe şcoală odată cu premiul pentru gospodărie. Dar, ferească Dumnezeu de momentele de inspiraţie: Cînd sînt poetă sînt în exclusivitate. Oare aşa sînt poeţii? Atunci vorbesc numai cu mine. În acele momente contactul cu oamenii care nu mă cunosc bine nu-mi este de bun augur; sau sunt luată rea şi antipatică sau intru chiar în conflict şi cît iubesc pacea! Casa are un aspect jalnic. Pot lua premiu şi pentru dezordine. Cînd mi-a reuşit o poezie intru într-o pace lăuntrică, încît în trei duminici croşetez un pulover bărbătesc, sînt gata de nebunii ieşite din comun, pe care tot oamenii care pretind că mă cunosc mă cotează: aiurită, zeflemistă, nepăsătoare. Nimic adevărat. Se dezlănţuie în mine bucuria şi dragostea

unanimă. Atunci dacă nu am cui să, zâmbesc şi-mi iese în cale fată care m-a supărat şi nu vorbesc cu eu, îi rîd sincer, apoi o pedepsesc în continuare tăcînd. Nu pot şi nu m-am răzbunat niciodată.

Urăsc tabietul şi comoditatea, de aceea am prieteni puţini (în aparenţă foarte mulţi) dar aşa cum îi socot eu, cinci fac cît cincizeci de toate zilele. Nu mă duc în vizite decît acolo unde simt o degajare şi nu se practică banalul chestionar: "Ce mai fac?" "Arăţi foarte bine!" "Ce filme ai văzut la televizor?" etc. Sufăr de tristeţea că ştim foarte puţin. Credeam că , dacă am terminat o facultate de filosofie şi pe lîngă aceasta încă 6 ani de filologie voi fi grozavă, în realitate zilnic mă doare timpul care trece şi constat că, un intelectual desăvîzrşit este numai

acela care şi-a însuşit temeinic valorile culturii universale şi care vorbeşte cîteva limbi străine. Cunoaşterea limbilor străine este calea spre accesul la cultura mondială. Mă consider un elev şi studiez în continuare de la terminarea celei de a doua facultăţi. Jumătate din salariul meu îl dau perfecţionării mele intelectuale. Intenţionez să fac o călătorie care îmi va impure cunoaşterea a 5 limbi străine. Nu cred că e o simplă ambiţie. O spun şi mi le voi insuşi. Simt totuşi că totul e o suferinţă. De aceea regret de multe ori că n-am rămas la ţară să fac copii mulţi, să fiu pusă la adăpost faţă de această permanentă confruntare cu exigenţele epocii noastre. Dar mi-am ales calea cea mai grea. Voi muri învăţînd. Aşa cred. Aşa sper!

Î: Perspective editoriale de viitor?

R: Voi scrie în continuare cartea "Poveste neauzită", urmînd destinul eroinei mele - Florica, în anii ei de liceu şi mai ales stimulată de cererea Editurii Tineretului.

Î: Deci, un roman ciclic, autobiografic.

R: Desigur. Aş mai adăuga şi o viitoare carte de poezii pentru copiii pe care i-am cunoscut, nu i-am imaginat. Consider că nimic nu pot scrie decît prin filtrul simţirii şi al afectului.

26 oct. 1969

Consemnat de Matei Alexandru (neobosit animator cultural argeşean şi apreciat poet interbelic) 

_____________________________________________________________

Enescu

Zefir şi taifun

Pe coarde şi clape,

Enescu a înălţat

Între cer şi pământ -

Armonii - iubire de oameni.

Firul de iarbă vibrează

Odată cu Rapsodiile,

Cu sufletul său.

Pe Oedip l-a "renăscut"

Ca să ne-nveţe stoicismul -

Tăria de a fi Noi - înşine - Destinul.

Când a dirijat Simfonia a IX-a

Dumnezeu s-a aşezat

Între Enescu şi Beethoven

Pentru că amândoi

Sunt şi zefir şi taifun.

Beethoven a preaslăvit

Atotputernicia iubirii în univers

Enescu a creat cea mai vastă

Şi inedită monografie

A sufletului românesc -

Pe care Dumnezeu

Abia acum o citeşte -

Emoţionat.